Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

03 Octombrie - Sf. Dionisie Areopagitul

03 Octombrie - Sf. Dionisie Areopagitul

Sfantul Dionisie Areopagitul

Sarbatoare: 3 Octombrie

            Dionisie este citat de Luca ca fiind unul dintre putinii atenieni care l-au urmat pe Paul dupa discursul tinut in Areopag. Un alt Dionisie, episcop de Corint in secolul al II-lea, scrie ca Areopagitul a fost primul pastor al Atenei. Acesta a fost mai apoi confundat cu omonimul proto-episcop martir al Parisului, a carui comemorare este sarbatorita la 9 octombrie. Sub numele de Pseudo-Dionisie este cunoscut si autorul (probabil un calugar sirian din sec. V-VI) celebrelor opere care au fost foarte raspandite in Evul Mediu: printre ele amintim „De coelesti Ierarchia” si „De divinis nominibus”. In ele se afirma ca Dionisie ar fi vazut imaginea Crucificarii si ar fi asistat la Adormirea Mariei. Prin urmare aceste scrieri au fost atribuite primului Dionisie, atenianul (cf. Avvenire). „Martirologiul Roman” consemneaza: comemorarea sfantului Dionisie Areopagitul, care s-a convertit la Cristos dupa predica sfantului apostol Paul din Areopag si a fost numit primul episcop al Atenei. Este vorba despre o figura destul de misterioasa: probabil un teolog din secolul al VI-lea, al carui nume este necunoscut, care a scris sub pseudonimul de Dionisie Areopagitul. Prin acest pseudonim el facea trimitere la textul din Scriptura pe care l-am amintit, adica la evenimentul prezentat de sfantul Luca in capitolul al XVII-lea din „Faptele Apostolilor”, predica lui Paul in Areopag, la Atena, in fata unei elite a lumii intelectuale grecesti, predica care nu s-a bucurat de aprecierea celor mai multi dintre ascultatori, care, dimpotriva, au plecat ironizandu-l. Totusi, ne spune Luca, cativa dintre ei s-au apropiat de Paul deschizandu-si inimile la credinta. Evanghelistul ne ofera doua nume: Dionisie, membru al Areopagului, si o femeie, Damaris. Daca autorul acestor opere a ales dupa cinci secole pseudonimul de Dionisie Areopagitul, inseamna ca intentia sa era sa puna intelepciunea greaca in slujba Evangheliei, sa ajute intalnirea dintre cultura si inteligenta greaca si vestirea lui Cristos; voia sa faca la fel ca acel Dionisie, adica sa prezinte cum era posibil ca gandirea greaca sa se deschida la anuntul sfantului Paul. Prin urmare, a deveni discipol al lui Paul insemna sa devina discipol al lui Cristos. De ce si-a ascuns numele si si-a ales acest pseudonim? O parte din raspuns a fost deja oferit: dorea sa-si exprime aceasta intentie fundamentala a gandirii sale. Dar sunt doua ipoteze referitoare la acest anonimat acoperit de un pseudonim. O prima ipoteza sustine ca ar fi vorba despre o falsificare intentionata, prin care, datand operele sale in secolul I, in timpul sfantului Paul, el ar fi dorit sa confere operelor sale literare o autoritate aproape apostolica. Dar o mai buna ipoteza decat aceasta, ce ni se pare putin credibila, este cea de-a doua, si anume ca autorul a dorit sa savarseasca o fapta de umilinta. Nu a dorit sa confere faima propriului nume, nu a dorit sa-si construiasca un monument personal prin operele sale, ci intr-adevar a cautat sa se puna in slujba Evangheliei, sa creeze o teologie ecleziala, nu individuala, bazata pe sine insusi. In realitate a reusit sa construiasca o teologie pe care, desigur, o putem data ca fiind din secolul al VI-lea, dar nu putem sa o atribuim unei personalitati cunoscute din acea perioada: este o teologie putin depersonalizata, adica o teologie ce exprima o gandire comuna printr-un limbaj comun. Era o perioada caracterizata de polemici aprinse, dupa Conciliul din Calcedon; el insa, in cea de-a VII-a Epistola, afirma: „Nu as dori sa fac polemici; vorbesc cu simplitate despre adevar, caut adevarul”. Iar lumina adevarului prin ea insasi face ca erorile sa fie eliminate iar cea ce este bun sa straluceasca. Acest principiu, pe care ni-l prezinta in a VII-a Epistola, este si o expresie a unui adevarat spirit de dialog: trebuie cautate nu lucrurile care ne separa, ci trebuie cautat adevarul in Adevarul insusi; acesta straluceste si indeparteaza erorile. Prin urmare, desi teologia acestui autor poate fi caracterizata ca fiind „suprapersonala”, cu adevarat ecleziala, noi putem totusi sa o incadram in secolul al VI-lea. De ce? Spiritul grecesc, pe care el l-a pus in slujba Evangheliei, l-a intalnit in cartile unui anume Proclus, mort la Atena in anul 485: acest scriitor apartinea platonismului tarziu, un curent de gandire ce transformase filosofia lui Platon intr-un fel de religie filosofica, al carei scop era acela de a crea o mare apologie politeismului grec si de a se reintoarce, dupa succesul crestinismului, la vechea religie greaca. Voia sa se demonstreze ca in realitate divinitatile erau niste puteri care actionau in univers. Prin urmare se ajungea la concluzia ca trebuia considerat mai adevarat politeismul decat monoteismul, care afirma existenta unui singur Dumnezeu creator. Proclus sustinea existenta unui sistem cosmic al divinitatilor, al unor puteri misterioase, iar in acest cosmos deificat omul putea sa gaseasca accesul spre divinitate. El insa facea distinctie intre caile pe care trebuiau sa le parcurga cei simpli, care nu erau capabili sa se ridice spre culmile adevarului – pentru acestia anumite ritualuri superstitioase puteau fi suficiente – si caile pentru cei intelepti, care trebuiau sa se purifice pentru a ajunge la adevarata lumina. Aceasta gandire, asa cum se poate observa, era profund anticrestina. Ea reprezenta o reactie tarzie impotriva victoriei crestinismului. Era vorba despre o interpretare anticrestina a lui Platon, intr-o perioada in care crestinismul se folosea deja de gandirea marelui filosof. Este interesant sa constatam ca acest Pseudo-Dionisie a avut curajul sa se foloseasca chiar de aceasta gandire pentru a demonstra adevarul lui Cristos, adica sa transforme acest univers politeist intr-un cosmos creat de Dumnezeu – in armonia cosmosului lui Dumnezeu unde toate puterile sunt spre lauda lui Dumnezeu – si sa demonstreze aceasta mare armonie, aceasta simfonie a cosmosului care ii cuprinde pe toti, incepand de la serafimi, ingeri si arhangheli, si pana la oameni, impreuna cu toate creaturile care reflecta frumusetea lui Dumnezeu si care aduc lauda lui Dumnezeu. Autorul reusea astfel sa transforme imaginea politeista intr-un elogiu adus Creatorului si creaturii sale. In acest mod putem sa descoperim caracteristicile esentiale ale gandirii sale: aceasta este inainte de toate o lauda cosmica. Intreaga creatie vorbeste despre Dumnezeu si este un elogiu adus lui Dumnezeu. Deoarece creatura reprezinta o lauda adusa lui Dumnezeu, teologia lui Pseudo-Dionisie devine o teologie liturgica: Dumnezeu poate fi gasit mai curand laudandu-l, nu doar reflectand; liturgia nu este ceva construit de noi, ceva inventat pentru a face o experienta religioasa pe parcursul unei anumite perioade de timp, ci este un cantec adus impreuna cu corul creaturilor si o intrare in insasi realitatea cosmica. Tocmai de aceea liturgia, in mod aparent doar cu caracter ecleziastic, devine tot mai mare si cuprinzatoare, devine uniunea noastra cu limbajul tuturor creaturilor. El afirma: nu se poate vorbi despre Dumnezeu intr-un mod abstract; a vorbi despre Dumnezeu este intotdeauna un hymnèin – un imn in cinstea lui Dumnezeu impreuna cu marele cantec al creaturilor, care se reflecta si se concretizeaza in lauda liturgica. Autorul a creat prima mare teologie mistica. Ba mai mult, cuvantul „mistic” este folosit cu o noua semnificatie. Pana la acea data, pentru crestini acest cuvant era echivalentul cuvantului „sacramental”, adica ceea ce apartine misterului, sacramentului. Odata cu folosirea de catre autorul nostru al acestui termen, cuvantul „mistic” a devenit mai personal, mai intim: exprima drumul sufletului catre Dumnezeu. Si cum putem sa-l gasim pe Dumnezeu? La acest punct trebuie sa observam din nou un element important in dialogul sau dintre filosofia greaca si crestinism, intre gandirea pagana si credinta biblica. La prima vedere ceea ce afirma Platon si ceea ce exprima marea filosofie despre Dumnezeu este mult mai inalt, mult mai „adevarat”; Biblia pare sa fie destul de „barbara”, simpla, sau, asa cum s-ar afirma astazi, lipsita de un fundament critic, dar el observa ca tocmai acest lucru este necesar, deoarece astfel putem sa intelegem ca cele mai inalte conceptii despre Dumnezeu nu ajung niciodata la adevarata sa grandoare si sunt mereu nepotrivite. In realitate, imaginile biblice ne fac sa intelegem ca Dumnezeu este deasupra tuturor conceptiilor: mai mult decat in marile conceptii, in simplitatea lor noi putem descoperi chipul lui Dumnezeu si ne dam seama de incapacitatea noastra de a exprima cu adevarat ceea ce El este. Se vorbeste astfel – si este insusi Pseudo-Dionisie cel care o face – despre o „teologie negativa”. Putem mult mai usor sa spunem ceea ce Dumnezeu nu este, decat sa afirmam ceea ce El este cu adevarat. Doar prin intermediul acestor imagini putem sa intuim adevaratul sau chip care, pe de alta parte, este foarte concret: este Isus Cristos. Dionisie ne arata ca urmandu-l pe Proclus, care sustinea doar o armonie a corurilor ceresti, in care toate par ca depind de toate, drumul spre Dumnezeu ar ramane foarte departe de El, si subliniaza faptul ca drumul spre Dumnezeu este insusi Dumnezeu, Cel care s-a apropiat de noi prin Isus Cristos. Astfel, o teologie mare si misterioasa devine foarte concreta fie in interpretarea liturgiei, fie in discursul despre Isus Cristos: toate aceste aspecte ale gandirii lui Dionisie Areopagitul vor avea o mare influenta asupra intregii teologii medievale, asupra teologiei mistice fie din Occident, fie din Orient, si a fost redescoperita in cel de-al treisprezecelea secol mai ales de sfantul Bonaventura, marele teolog franciscan care in aceasta teologie mistica a gasit instrumentul conceptual pentru a interpreta mostenirea atat de simpla si atat de profunda a sfantului Francisc: Bonaventura impreuna cu Dionisie ne spune intr-un final ca iubirea vede mai profund decat ratiunea. Unde este lumina iubirii nu mai are acces intunericul ratiunii; iubirea vede, iubirea este ochiul, iar experienta ne ofera mai mult decat reflectia. Referitor la aceasta experienta, Bonaventura este cel care a vazut-o in sfantul Francisc: este experienta unui drum foarte umil, foarte realistic, zi dupa zi, este acel mers impreuna cu Cristos, acceptand crucea sa. In aceasta saracie si in aceasta umilinta - in umilinta care se traieste si in eclezialitate – exista o experienta de Dumnezeu care este mai inalta decat aceea la care se ajunge prin intermediul reflectiei: in aceasta experienta atingem cu adevarat inima lui Dumnezeu. Astazi este resimtita din nou actualitatea lui Dionisie Areopagitul: el apare ca un mare mediator in dialogul modern dintre crestinism si teologiile mistice din Asia, a carui trasatura caracteristica consta in convingerea ca nu se poate afirma cine este Dumnezeu; despre El se poate discuta doar in forme negative; despre Dumnezeu se poate vorbi doar folosindu-l pe „nu” („El nu face asa”, „El nu este asa”, etc.), si doar intrand in aceasta experienta a cuvantului „nu” El poate fi gasit. Si aici se observa o apropiere intre gandirea Areopagitului si cea a religiilor asiatice: el poate fi si astazi un mediator asa cum a fost intre spiritul grec si Evanghelie. Se poate constata ca dialogul nu accepta superficialitatea. Atunci cand cineva intra in profunzimea intalnirii cu Cristos, se deschide si spatiul vast pentru dialog. Atunci cand cineva intalneste lumina adevarului, isi da seama ca este o lumina pentru toti: dispar polemicile si devine posibila intelegerea unuia cu celalalt, sau cel putin existenta unui dialog intre doua persoane, apropierea lor. Drumul dialogului este tocmai acela de a fi aproape in Cristos in fata lui Dumnezeu, in profunzimea intalnirii cu El, in experienta adevarului care ne deschide spre lumina si ne ajuta sa ne intalnim cu ceilalti: lumina adevarului, lumina iubirii. Daca am rezuma, am putea afirma ca Dionisie ne spune: „Mergeti pe calea experientei, a experientei umile a credintei, in fiecare zi. Atunci inima va deveni mare si va putea sa vada si sa ilumineze si ratiunea pentru a putea vedea frumusetea lui Dumnezeu”. Sa-l rugam pe Domnul pentru ca sa ne ajute si astazi sa-i punem in slujba Evangheliei intelepciunea timpurilor noastre, descoperind din nou frumusetea credintei, intalnirea cu Dumnezeu in Cristos. Autor: Papa Benedict al XVI-lea (Audienta Generala din 14. 05. 2008)