Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

04 Noiembrie - Sf. Carol Boromeu

04 Noiembrie - Sf. Carol Boromeu

Sfantul Carol Boromeu (1538-1584) --Episcop
Sarbatoare: 4 noiembrie


    Pe malul Lacului Maze - Lago Maggiore - de la poalele muntilor Alpi se afla si astazi, in localitatea Arona, castelul care in secolul al XVI-lea apartinea familiei Boromeu. Aici, in ziua de 2 octombrie 1538, s-a nascut Sfantul Carol Boromeu, fiu al contelui Gilbert Boromeu si al sotiei sale Margareta de Medicis. Era perioada cand printre locuitorii din nordul Italiei incepusera sa fie raspandite ideile promovate de Martin Luther in Germania; multi credinciosi renuntau la frecventarea bisericilor si la primirea sfintelor taine, fiind nemultumiti si de viata necorespunzatoare a multora dintre membrii clerului si ai manastirilor. Conform obiceiului de atunci, Carol, la varsta de 12 ani, este ales abate - onorific - al manastirii "Sf. Gratian", aflata pe domeniile familiei parintesti. Cu multa durere a observat cum chiar calugarii il ironizau pe tatal sau care duminica de duminica participa la Sfanta Liturghie in mijlocul satenilor din Arona, si primea cu evlavie Sfanta Impartasanie. In semn de protest, a hotarat sa nu se atinga de nici un ban din veniturile manastirii, dezamagindu-i pe calugarii care se gandisera ca prin daruriIe oferite il vor atrage de partea lor. Pentru desavarsirea formatiei sale, parintii l-au trimis in apropiatul oras universitar Pavia, unde printr-o munca indarjita, ce de multe ori i-a pus in primejdie sanatatea, a devenit bucuria si gloria profesorilor sai. Cand verisorii lui l-au invitat sa cunoasca distractiile si pe prietenele lor, el i-a repezit, spunandu-le ca nu are timp si energie de risipit. Cand se afla in vacante, sau in perioadele de refacere a sanatatii, lua coasa ori secera si se amesteca printre lucratorii de pe camp, sau pleca la vanatoare impreuna cu administratorul, dornic sa cunoasca toate tainele organizatorice si financiare ale administrarii domeniului. La moartea tatalui sau, in 1558, intreaga familie a hotarat sa ii incredinteze treburile gospodaresti, dar el a refuzat, declarand ca doreste sa ramana in slujba Bisericii. Intre timp, fratele mamei sale, Cardinalul Angelo Medici, este ales Papa, sub numele de Pius al IV-lea. Imediat, cunoscind calitatile si pregatirea nepotului sau, il cheama la Roma si, cu toate ca nu avea decat 21 de ani, ii incredinteaza oficiul de Protonotar si Cancelar al Bisericii, functie corespunzatoare in zilele noastre Secretariatului de Stat. Nobilimea romana, care hotarase pana atunci politica papala, s-a vazut in fata unui om hotarat, incoruptibil, cu eminente calitati culturale si diplomatice; ziua lui de lucru dura 20 de ore, rezervandu-si pentru odihna doar 4 ore. Ca recompensa pentru marile servicii aduse, Papa il numeste Cardinal si Arhiepiscop de Milano, cu toate ca nu era nici macar preot; pe atunci, astfel de titluri erau acordate si unor laici merituosi, care isi exercitau atributiile prin Episcopi consacrati, alesi si controlati de ei. Moartea neasteptata a fratelui sau iubit, in 1562, l-a tulburat mult. Se gandea chiar sa renunte la toate si sa ceara sa fie primit intr-o manastire, dar un Arhiepiscop prieten il convinge ca locul lui este in via Domnului, unde distrugerile erau tot mai mari, cu toate eforturile depuse de Conciliul din Trento; hotararile Conciliului erau bune, dar nu existau oameni care sa le puna in practica. La sfatul prietenului sau, si pentru a pune capat incercarilor de a-l determina sa se casatoreasca, a cerut sa fie sfintit preot si Episcop. Si-a impus o zi de post pe saptamana; in programul sau de lucru a prevazut cateva ore pentru completarea cunostintelor teologice si nu rareori se ducea in bisericile de la periferia orasului, unde slujea si predica credinciosilor din mahalale, care adesea radeau zgomotos cand "tanarul preot" folosea cuvinte dialectale. Carol insa stia ca umilirile ajuta la insusirea umilintei, temelia unei autentice desavarsiri. Datorita atitudinii si activitatii lui, Roma a devenit din nou "orasul sfant" al crestinatatii, curtea papala a inceput sa impuna respect pelerinilor, viata religioasa a multimilor si-a recapatat vigoarea si elanul. Pentru aceasta, urmasul lui Pius al IV-lea a fost adanc intristat cand Carol si-a dat demisia din functia de Cancelar si a rugat sa fie lasat sa plece la Milano. Arhiepiscopia de Milano, date fiind conflictele politice, nu mai vazuse un Episcop de multa vreme. Bisericile ajunsesera in paragina; la sate, multe erau transformate in arii de treierat ori sali de dans; existau copii si tineri care nu stiau nici Tatal nostru; milanezii se asteptau la mustrari aspre, dar spre mirarea lor, l-au vazut pe temutul si hotaratul Boromeu plangand, coplesit de durere, in fata altarului principal al Domului. Carol Boromeu a inceput opera de refacere chiar din propria locuinta. Palatul Arhiepiscopal a fost transformat intr-un fel de manastire saraca si tacuta, unde intaietatea era acordata credinciosilor de rand, saracilor, orfanilor. Pentru refacerea vietii preotesti a intemeiat mai multe seminarii, pe care le supraveghea personal; aproape in fiecare an aduna pe toti Episcopii si preotii Diecezei in Sinoade diecezane, ce s-au transformat in tot atatea trepte de inaltare a pregatirii si demnitatii clerului. Masurile luate de el nu au fost acceptate de toti cu placere. Canonicii bisericii "Santa Maria de la Scala" au folosit oameni inarmati spre a-l impiedica sa intre in biserica si au ajuns chiar sa puna la cale asasinarea Arhiepiscopului, pe cand se afla in capela lui. Atentatul a esuat, Sfantul Carol fiind doar ranit. El l-a iertat pe atentator, dar a desfiintat manastirea "Santa Maria de la Scala", sechestrandu-i averile si daruindu-le saracilor si operelor diecezane. A vizitat personal toate parohiile diecezei, pana la cele mai indepartate, dintre stancile aspre ale Alpilor; isi purta singur ulciorul cu lapte si castanele cu care se hranea in aceste calatorii. Cand ajungea intr-o localitate, intra tacut in scaunul de spovada, ca un simplu preot din vecinatate; ajuta pe preotii din sate in cele mai obisnuite slujiri preotesti, ca un vicar, sau un coleg prieten; in felul acesta a redat credinciosilor si preotilor increderea in Pastorul cel Mare. Cand asupra regiunii Milano s-a batut ciuma neagra (1576-1578), Carol Boromeu a aratat intreaga masura a dragostei si energiei sale. Deoarece guvernatorul spaniol si autoritatile au parasit orasul, el a luat in maini franele autoritatii bisericesti si civile si a chemat pe preoti si pe toti cei de buna vointa la lupta cu ingrozitorul flagel. Lasand palatul arhiepiscopal complet gol, a organizat si a inzestrat sase spitale; a pus sa fie taiate toate perdelele si tapetele pentru a imbraca copiii orfani; mergea personal prin case adunand trupurile celor morti si ajutand la ingroparea lor; zilnic facea cu cei mai in putere o procesiune de penitenta, mergand descult si cu crucea pe spate in fruntea lor; 10 luni nu a mancat decat paine si apa. In tot acest timp, ochii lui erau indreptati spre Isus Rastignit, pe care il vedea suferind si murind in nenumaratii fii sufletesti ai sai. Valul negru al mortii a dus cu el 17.000 de credinciosi si 130 de preoti. Carol Boromeu a ramas in viata, pentru ca sa cunoasca lovituri grele din partea guvernatorului spaniol, reintors in Milano dupa ciuma; Sfantul Parinte Papa l-a aparat. Pentru Biserica din Milano si pentru pastorul ei a inceput o perioada binecuvantata de liniste si progres spiritual. Simtind ca i se apropie sfarsitul, s-a dus inca o data in Arona natala, si cu emotie s-a rugat la cele 14 statiuni ale Drumului Crucii ce urca pe muntele Varallo. S-a intors de aici cuprins de febra, si in ziua de 3 noiembrie 1584, la varsta de numai 46 de ani, sufletul sau mare a parasit pamintul pe care cu drag a muncit si a suferit pentru Mantuitorul Cristos. Peste douazeci si sase de ani, la 1 noiembrie 1610, Papa Paul al V-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare. *** Prenumele Carol provine din numele comun vechi germanic Karl, cu intelesul de: om, om din popor, om liber. Cuvantul Karl este o dezvoltare indepartata a radacinii indo-europene ger-, din care a provenit si cuvantul grec: geron = batrin (vezi gerontologie). La inceput, "Carol" era supranumele maestrului palatului la curtea regilor franci; apoi a devenit nume propriu, purtat cu stralucire de Carol cel Mare (742-814). Astazi este unul dintre cele mai raspandite prenume in tinuturile de limba germana. Exista si o forma feminina: Carola, cu diminutivul Carolina si Charlota. La aceste prenume, se pot alatura, ca inteles, si numele romanesti Craiu, Craitu, Chirai, Chirali, Craia, Craita.