Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

04 Octombrie - Sf. Francisc de Assisi

04 Octombrie - Sf. Francisc de Assisi

Sfântul Francisc de Assisi (1182-1226)
Sarbatoare: 4 octombrie


Despre Sfântul Francisc de Assisi, Papa Benedict al XV-lea spunea: "Este imaginea lui Cristos cea mai desavârsita din toate timpurile"; iar pentru Dante Alighieri este omul "a carui viata minunata mai bine s-ar cânta-n cerescul cor" (Paradisul, XI, 95). Desi dintr-o familie modesta, prin dragostea lui vie fata de Tatal Creatorul si surorile creaturi, a exercitat o influenta extraordinara asupra vietii religioase a crestinismului apusean, cu ecouri binefacatoare în manifestarile sociale si artistice.
S-a nascut în anul 1182, fiind primul copil al sotilor Petru si Pica Bernardone. Petru Bernardone era un mare negustor de stofe si deseori lipsea de acasa, obligat de interesele comertului sau la calatorii îndelungate prin diferite tari. La întoarcerea dintr-o calatorie în Franta, ia cunostinta de nasterea primului sau copil, caruia la botez i s-a dat numele de Ioan. Din simpatie fata de tara din care tocmai se întorsese, a hotarât sa-i schimbe numele în Francesco, cu întelesul de "francez", conform unui obicei mai vechi de a se da copilului nascut în lipsa tatalui numele tarii în care acesta se afla. Francisc însusi a îndragit acest nume, aratând o deosebita simpatie fata de Franta si de limba franceza, de care se folosea în împrejurari solemne. În copilarie a învatat si limba latina, folosita la slujbele bisericesti si în cancelariile timpului, dar a preferat în toata viata limba vorbita de popor, italiana veche, si în aceasta limba si-a exprimat chemarea lui fierbinte la reînnoirea vietii crestinesti si a turnat versurile simple si fermecatoare din "Cântecul Fratelui Soare".
Datorita conditiilor din casa parinteasca, precum si temperamentului sau nobil deschis, Francisc ajunge floarea tineretului din Assisi, rege al celor mai fastuoase petreceri si vânatori. Tatal, desi nu vedea cu ochi buni risipa facuta de fiul sau, îi permitea asemenea manifestari, cu speranta de a-l face sa se ataseze de activitatea comerciala. Dar viitorul îl va dezamagi. În timpul unei lupte dintre Assisi si Perugia, Francisc cade prizonier si un an de zile împarte cu mai multi concetateni viata aspra de prizonierat. La întoarcerea acasa se îmbolnaveste. Recapatându-si sanatatea simte cum sufletul este cuprins de dezgust fata de petrecerile si bucuriile de mai înainte si i se pare ca va gasi adevarata multumire în fapte de vitejie pentru apararea Locurilor Sfinte.
Cu acest gând se îndreapta spre Spoleto, unde un cavaler renumit se pregatea sa mearga în Cruciada, dar pe drum, aude parca un glas care l-a întrebat: "Francisc! ce este mai nobil: sa fii în slujba stapânului, sau în slujba servitorului sau?" A înteles ca era glasul lui Cristos, care traieste în cei saraci si suferinzi. Se reîntoarce la Assisi si începe a se amesteca printre cei saraci, a vizita spitalele, a petrece multe ore în fata unui Crucifix din bisericuta Sf. Damian, aflata în afara orasului Assisi. Aici se ruga astfel: "Dumnezeule Preaînalt, lumineaza cu lumina ta întunericul inimii mele. Daruieste-mi o Credinta dreapta, o Speranta neclintita, o Dragoste desavârsita". Odata, în timpul unei rugaciuni pline de fervoare, Rastignitul de pe cruce i-a spus: "Francisc, mergi si repara biserica mea!" Gândindu-se la starea jalnica a multor lacasuri sfinte, ofera o mare suma de bani pentru refacerea lor, si el însusi aduna materialele si contribuie la lucrarile de renovare.
Nelinistit de noul fel de viata al fiului sau, Petru Bernardone îl cheama pe Francisc în fata Episcopului si-i cere sa-i înapoieze sumele de bani luate pentru a fi date altor biserici; aici are loc actul despartirii definitive de viata lumeasca de pâna atunci. Sub privirile înmarmurite ale Episcopului si ale celor care-l înconjurau, Francisc se dezbraca de haine, aseaza pe ele banii si le întinde tatalui sau, spunând: "De acum voi putea zice cu adevarat: Tatal nostru care esti în ceruri". Nu a fost un gest teatral, ci ruptura totala cu dragostea fata de bunurile materiale si logodna solemna cu "Domnita Saracie". De acum înainte va trai din munca bratelor sale, sau din mila inimilor darnice. Multi locuitori din Assisi, în primul rând tatal si fratele sau, au considerat ca si-a pierdut mintile, în timp ce altii, vazând bunatatea lui fata de toti oamenii, bucuria netulburata a inimii si seninatatea fetei, dragostea fata de lacasurile si slujbele sfinte, au înteles ca în mijlocul lor a aparut un mare apostol al lui Cristos.
În curând, în jurul lui Francisc s-a adunat un grup de doisprezece concetateni din Assisi, care, urmând sfatul evanghelic si îndemnul lui, au daruit averile lor saracilor si au îmbratisat viata de pocainta si saracie propusa de el. Pentru acestia a scris un regulament intitulat: "Regula et vita fratrum minorum", "Regula si viata fratilor minori", si împreuna s-au dus la Roma pentru a cere aprobarea din partea Sfântului Parintele Papa a noului mod de viata. Papa Inocentiu al III-lea a refuzat sa aprobe o norma de viata atât de severa, considerând-o peste puterile omenesti. Se spune ca peste noapte, Inocentiu al III-lea a vazut în vis cum biserica din Lateran, "Capul si Mama tuturor bisericilor", era aproape sa se darâme, când un om mic de statura, îmbracat foarte saracacios, încins cu o frânghie, a sarit din întuneric si cu umarul a sprijinit turnul înclinat si apoi l-a readus la locul sau; privind cu atentie, Papa a descoperit trasaturile fetei Saracutului - il Poverello - cu care vorbise în ajun. La urmatoarea întâlnire cu grupul "penitentilor" din Assisi, Papa Inocentiu al III-lea le-a dat aprobarea si binecuvântarea sa pentru noul fel de viata calugareasca, si le-a permis sa predice întoarcerea la adevarata traire a Sfintei Evanghelii. Atunci a luat fiinta "Ordinul Fratilor Minori" sau Ordinul I franciscan. Era în vara anului 1209.
Cuvântul simplu dar înflacarat al lui Francisc a trezit în multe suflete dorinta de a se darui lui Cristos, spre a-i sluji în totala saracie. Între acestea s-a numarat si tânara Clara Scifi, care în ziua de Florii a anului 1212 paraseste castelul parintesc si se retrage lânga bisericuta Sf. Damian, unde în curând este urmata de alte tinere nobile si generoase. Sub îndrumarea lui Francisc ia fiinta al II-lea Ordin franciscan, pentru femei, ordinul calugaritelor Clarisse, care se va raspândi foarte repede în întreaga Europa.
Pentru persoanele care nu se simteau chemate sa paraseasca viata obisnuita în familie, Francisc întemeiaza al III-lea Ordin franciscan, deschis tuturor credinciosilor dornici de o traire mai intensa a desavârsirii crestinesti. În rândurile acestei a treia familii franciscane vor intra barbati si femei din toate starile sociale, tineri si batrâni, oameni învatati, precum si nestiutori de carte, laici si clerici.
Înca de la începutul întoarcerii sale la Dumnezeu, Francisc dorea sa mearga în mijlocul necrestinilor, îndeosebi al mahomedanilor care stapâneau Locurile Sfinte si luau în robie pe multi crestini, si sa le vesteasca pe Cristos. Dupa mai multe încercari nereusite, în anul 1219 se alatura unor cruciati si ajunge pâna la sultanul Egiptului, Melek-el-Kamel. Acesta, impresionat de maretia ce iradia din tinuta Saracutului, îl asculta cu interes si respect, dar nu-i urmeaza cuvântul; apoi, spre uimirea spahiilor care asteptau sa mai reteze un cap de ghiaur, îl trimite cu o escorta de onoare în tabara crestina. Francisc viziteaza locurile sfinte si vede cu durere greutatile si primejdiile prin care trebuiau sa treaca pelerinii veniti din departari sa venereze Sfântul Mormânt. Întorcându-se în patrie, a intervenit la Sfântul Parinte Papa pentru acordarea indulgentei Portiunculei, prin care se ofereau crestinilor ce vizitau biserica "Sfânta Maria a Îngerilor" de lânga Assisi aceleasi favoruri spirituale ca si celor ce ar fi mers la locurile sfinte. În luna decembrie 1223, obosit si slabit din cauza vietii aspre ce si-a impus-o, Francisc se retrage la un schit din Valea Rieti, aproape de Greccio. Aici, cu ajutorul unui prieten, pregateste o sarbatoare a Nasterii Domnului mai putin obisnuita. Cere sa se construiasca un altar în mijlocul padurii, sub un acoperis improvizat, lânga altar sa se aduca o iesle adevarata, cu paie, pe care sa fie asezata o statuieta reprezentându-L pe Pruncul Isus; în apropiere sa se afle un bou si un magar si astfel Sfânta Liturghie sa fie celebrata într-un cadru cât mai asemanator cu noaptea Sfânta a Nasterii Domnului. Din toate partile au coborât spre padurea de la Greccio credinciosi cu felinare aprinse, si la Sfânta Liturghie de la miezul noptii Francisc, care era diacon, a aprins în inimile tuturor o flacara de iubire fata de Pruncul divin. Initiativa Sfântului Francisc s-a raspândit în toata crestinatatea, si, sub diferite forme, apropie taina Întruparii Domnului de sufletele noastre.
De la Rietti, Francisc s-a retras în linistea muntelui Alvernia, pentru a se pregati de sarbatoarea Înaltarii Sfintei Cruci, 14 septembrie. Aici a primit darul sfintelor stigmate, si timp de doi ani, pâna la moarte, a purtat în trupul sau ranile dureroase si glorioase ale lui Isus. Între timp a început sa-si piarda vederea. La porunca superiorilor, - el încredintase altora conducerea Ordinului întemeiat de dânsul -, s-a supus unor tratamente dureroase, care însa nu au facut decât sa-i mareasca suferinta. Pentru câteva luni este dus, la cererea lui, în gradina manastirii surorilor clarisse; aici compune textul si melodia pentru "Cântecul Fratelui Soare". Deoarece medicul i-a spus ca nu mai are de trait decât foarte putin, a adaugat strofa: "Laudat fii Tu, Domnul meu, de sora noastra moartea cea trupeasca, de care nici un om viu nu poate scapa". Sora moartea va veni la el în seara zilei de 3 octombrie 1226. Trupul i-a fost asezat în bisericuta Sf. Gheorghe din Assisi, desi în timpul vietii el ceruse ca ramasitele pamântesti sa-i fie aruncate pe Colina Iadului, unde erau îngropati sinucigasii si condamnatii. Dupa doi ani, în 1228, Papa Grigore al IX-lea îl va ridica la cinstea sfintelor altare, iar în 1230, osemintele sale vor fi transferate în mareata bazilica în care se afla si astazi, venerate de întreaga crestinatate. În anul 1939, Papa Pius al XII-lea l-a proclamat Patron principal al Italiei, numindu-l "cel mai italian dintre sfinti si cel mai sfânt dintre italieni". Francisc din Assisi a dovedit prin viata si operele lui ca adevarata sfintenie alimenteaza adevarata iubire fata de oameni, de tara, de natura, de tot ce-i frumos si bun în lumea creata de Bunul Dumnezeu.

* * *

Prenumele de Francisc provine din numele purtat de tribul germanic al francilor, care în secolele V si VI au pus stapânire pe Galia romanizata si au dat nastere poporului si regatului francez. Întelesul originar al cuvântului franc este acela de "liber, curajos, cinstit, fara ascunzisuri", înteles pastrat si astazi în multe expresii. Forma "francisc" se folosea ca adjectiv, aratând o persoana care facea parte dintre francezi sau avea simpatie fata de Franta ori poporul francez; ulterior a fost folosita si ca nume personal. Datorita renumelui Sfântului Francisc de Assisi, a devenit un prenume foarte îndragit, având si femininul Francisca. Din onomastica româneasca veche s-a pastrat numele Frâncu, cu derivatele Frâncea, Francesa, Frangulea, Fradu, etc., toate având sensul numelui Francisc. Prin împrumut din alte limbi, se întâlnesc si formele: Frant, Frente, Rentea, Ferent, Frantiska cu hipocoristicele Franzi, Fanny, Zissi. În lumina vietii minunate a Saracutului din Assisi, familia numelui Francisc evoca icoana vie a celui mai curat eroism.

Traducere si adaptare dupa “Vietile Sfintilor” Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucuresti