Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

08 Octombrie - Sf. Ioan de Calabria

08 Octombrie - Sf. Ioan de Calabria
Sfantul Ioan Calabria, preot S-a nascut la 8 octombrie 1873, la Verona, si a murit la 4 decembrie 1954. Suntem in anul 1900. Intr-o seara cetoasa de noiembrie, Ioan Calabria, un tanar student veronez la teologie, a intrezarit o gramajoara de zdrente intr-un ungher al portii de la strada: era un copilas tigan ce era obligat sa ceara de pomana pentru a duce acasa o anumita suma de bani; daca nu reusea acest lucru, era batut si maltratat. Nestiind unde sa se adaposteasca, s-a inghesuit langa poarta pentru a se apara de frig. Era un copil oropsit ca atatia altii, unul dintre aceia pentru care nu exista cuvantul „viitor”. Ioan l-a luat in casa si l-a incredintat mamei sale ce era obisnuita sa impartaseasca generozitatea fiului ei. In acea noapte nu a mai reusit sa adoarma, iar in urma mai multor cugetari a simtit cum i se naste dorinta de a se ruga si, mai ales, de a lupta impotriva unor nedreptati ca aceea. Va face acest lucru timp de 50 de ani, promovand prin intermediul Operei „Don Calabria” activitati de asistenta caritativa in 12 natiuni de pe 4 continente. S-a nascut la 8 octombrie 1873 si a fost hirotonit preot in 1901. Ioan Calabria a murit la 4 decembrie 1954, la 81 de ani. Etimologia: Ioan = Domnul este benefic, darul Domnului (din ebraica). In „Martirologiul Roman” se consemneaza: sfantul Ioan Calabria, preot, s-a nascut la Verona; a fondat „Congregatia Slujitorilor Saraci si a Slujitoarelor Sarace ale Divinei Providente”. Ioan Calabria a fost un preot simplu, dar extraordinar de determinat. Si-a dorit din toata inima sa fie un instrument al lui Dumnezeu si al Bisericii. A trebuit sa se confrunte cu numeroase dificultati si sa depaseasca multe obstacole, iar in ultimii ani de viata a indurat dureri fizice chinuitoare. Cu toate acestea, vointa sa a ramas mereu ferma. S-a nascut la Verona, in anul 1873. La 13 ani si-a pierdut tatal, iar dupa aceea a suferit de tot mai multe lipsuri, familia fiind foarte saraca. Datorita sprijinului pe care un preot i l-a oferit, a reusit sa-si continue studiile, sa treaca examenele si sa frecventeze cursurile seminariale in calitate de „extern”. Dupa o scurta perioada petrecuta in serviciul militar, s-a intors in Seminar. In anul 1901 a fost hirotonit preot si pana in 1907 a ramas ca si colaborator in parohia orasului dedicat Sfantului Stefan. In anul 1907 si-a inceput „opera” sa, fondand „Casa Copiilor Buni”. Scopul sau era acela de a-i aduna pe „cei nevoiasi” oriunde si oricum s-ar fi aflat: nu il ingrijorau dificultatile economice, nici nu se uita la capacitatile intelectuale, ci se preocupa sa ofere fiecaruia ajutorul de care avea nevoie. In jurul activitatii sale au inceput sa se adune mai multi preoti, iar in anul 1910 a fondat ramura feminina a Congregatiei, „Slujitoarele Sarace ale Divinei Providente”. In anul 1919 a deschis o a doua casa, semn ca activitatile sale de ajutor caritativ incepeau sa se raspandeasca. In anul 1933 a construit la Negrar (Verona) un mare si modern spital si o casa de odihna pentru cei batrani. In anul 1934 si-a extins si mai mult activitatea, trimitand misionari in India. Aceasta misiune, insa, nu a dat roadele sperate: „Timp de aproape un an lucrurile au mers bine: confratii erau multumiti, la fel si superiorii misiunii; in scrisorile lor le laudau spiritul de evlavie si de daruire, si cereau alti preoti, daca era posibil, sau cel putin unul. Apoi au survenit dificultati inevitabile cauzate de conjunctura politica, a izbucnit razboiul italo-abisinian, in timp ce in sanul Congregatiei se ajunsese la o situatie delicata care a necesitat o vizita apostolica… Intr-adevar, vizitatorul, dupa ce a evaluat situatia din misiuni, a decis sa-i recheme pe confrati in tara”. Ioan Calabria nu a intreprins calatorii lungi, ci a preferat sa stea „inchis” intr-o mica aripa a casei sale din Verona, dar din camera sa si-a deschis orizonturile spre locurile in care Biserica cerea sa intervina. Intr-adevar, Ioan Calabria a fost in totalitate „un preot al lui Dumnezeu”: afirma cu claritate ca opera sa „va fi mare daca va fi mica, va fi bogata daca va fi saraca; va avea protectia lui Dumnezeu daca nu o va cauta pe cea a omului”. Si adauga: „Scopul adevaratului preot este acela de a aprinde un mic foc care, daca Providenta va voi, isi va extinde caldura si lumina sa oriunde si oricum”. S-a preocupat sa scrie si mai ales sa ofere posibilitatea tuturor sa citeasca lecturi bune; el insusi a publicat la o tipografie pe care o fondase personal o carte renumita: „Apostolica vivendi forma”. In paginile acesteia denunta pericolele si erorile din timpul sau si a cautat sa arate cum, cu ajutorul lui Dumnezeu si a Divinei Providente, totul se putea „indrepta”. Stia sa gaseasca tonul si fraza potrivita pentru a se adresa preotilor si persoanelor care puteau sa ajute poporul lui Dumnezeu pentru a-si regasi „drumul”. Ioan Calabria era foarte ingrijorat, deoarece simtea ca „lumea” se indeparta de mesajul Evangheliei. Iubea Biserica, chiar si ca „institutie”, cu o iubire completa, „dezinteresata”. S-a confruntat mereu cu diferite probleme, obstacole, situatii imposibile, dar intreaga sa fiinta era dedicata doar operelor lui Dumnezeu, prin urmare nu avea timp sa se lamenteze. Focul lui Dumnezeu il ardea in interior: il topea si il impingea spre noi actiuni care deseori erau considerate ca fiind „imposibile”. Si-ar fi dorit ca nimeni sa nu se preocupe de bani si de necesitatile materiale, deoarece considera ca pentru urgentele materiale Providenta gaseste mereu o rezolvare. A stiut sa le fie aproape tuturor celor nevoiasi si s-a ocupat personal de detinutii din inchisori. A crezut in mod profund in misiunea Bisericii de a fi deschisa „fratilor despartiti”. A fondat in Italia „Uniunea Medicala Misionara” si a fost un anticipator a anumitor linii pastorale ale Bisericii care au fost exprimate mai apoi la Conciliul al II-lea din Vatican. Referitor la fratii despartiti, in mod deosebit, a scris un opuscul bine structurat, „Omnes unum sint”, pe care l-a trimis tuturor personalitatilor Bisericilor separate, inclusiv Bisericilor orientale si fratilor anglicani; isi dorea din toata inima sa creeze prin intermediul activitatii caritative legaturi indreptate spre opera de unitate. Din cauza acestei largi viziuni a trebuit sa indure invidii si chiar inspectii canonice, dar nu s-a gandit niciodata sa-si incetineasca sau sa-si opreasca activitatea. Ultimii ani din viata i-au fost marcati de chinuitoare boala. Deseori, cei care mergeau la el acasa, aveau ocazia sa-l auda cum striga de durere din pricina suferintelor indurate. Obisnuia sa invoce mereu ajutorul lui Dumnezeu exclamand: „Pentru mine nu exista nimic altceva decat Dumnezeu si nu vreau altceva decat pe Dumnezeu”. La 4 decembrie 1954, sufletul sau a intrat in odihna vesnica. A fost beatificat la 17 aprilie 1988 si a fost canonizat la 18 aprilie 1999. In diecezele de Verona si Milano este comemorat in ziua de 8 octombrie. Autor: Giuseppe Gottardo, in „Santi verso il Giubileo”, Ed. Messagero, Padova.