Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

14 Decembrie - Sf. Nimatullah

14 Decembrie - Sf. Nimatullah

Sfântul Nimatullah Kassab Al-Hardini (1808-1858)
Sarbatoare: 14 decembrie


Nimatullah Kassab Al-Hardini, călugăr libanez maronit, s-a născut în 1808 la Hardin, în nordul Libanului. La botez a primit numele Youssef. Fiu al Bisericii Maronite, Al-Hardini a simţit încă din copilărie influenţa tradiţiei monastice a Bisericii sale, nutrită de tradiţia siriacă a Patriarhiei de Antiohia. Aparţinea unei familii maronite cu şase copii. Tatăl lui, Girgis Kassab din Hardin şi mama lui, Mariam Raad din Tannourin, i-au educat pe copiii lor la o vie devoţiune faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. La Hardin, tânărul Youssef a petrecut primii ani ai copilăriei printre mănăstirile şi ermitajele din oraşul lui... Patru dintre fiii acestei familii au îmbrăţişat viaţa monastică sau sacerdotală: Tanios a devenit paroh; Elizeu a intrat în Ordinul Libanez Maronit în care a rămas ca eremit timp de 44 de ani; Msihieh a îmbrăţişat viaţa de clauzură din mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Hrasch, iar Fericitul Nimatullah a intrat în 1828 în Ordinul Libanez Maronit la vârsta de 20 ani.
În timpul copilăriei i-a cunoscut pe călugării maroniţi din mănăstirea Sf. Anton din Houb unde şi-a făcut primele studii. Exemplul de viaţă monastică primit la Houb l-a atras spre o angajare riguroasă şi autentică în vocaţia creştină. După studiile pe care le-a urmat la mănăstire, s-a întors la bunicul din partea mamei, Youssef Raad, paroh în oraşul Tannourin. Exemplul bunicului i-a trezit în inimă iubirea faţă de preoţie, trăită pentru binele Bisericii. Al-Hardini a părăsit, aşadar, casa părintească, şi a intrat în mănăstirea Sf. Anton din Qozhaya, a Ordinului Libanez Maronit. În timpul noviciatului, Nimatullah s-a dedicat rugăciunii comunitare şi muncii manuale, dedicând tot timpul disponibil, chiar şi cel destinat odihnei, vizitelor la Sf. Sacrament. După profesiunea monastică, la 14 noiembrie 1830 a fost trimis la mănăstirea Sfinţilor Ciprian şi Iustina la Kfifan pentru a studia filosofia şi teologia, participând în acelaşi timp la Oficiu în cor şi muncind la câmp. În acea perioadă, din cauza ascetismului şi a studiului intens, s-a îmbolnăvit.
La încheierea studiilor filosofice şi teologice a fost hirotonit preot şi a devenit director scolasticatului şi profesor până în ultimii ani de viaţă. Fiecare zi a lui era împărţită în două: prima jumătate era dedicată pregătirii pentru celebrarea euharistică, iar cealaltă jumătate mulţumirii după celebrare. Această dimensiune contemplativă era trăită practic prin iubirea faţă de fraţi şi faţă de cultură. Mai târziu a fondat la Kfifan şi Bhersaf o şcoală numită, conform tradiţiei, "Şcoala de sub stejar", pentru a-i instrui gratis pe tineri. Al-Hardini avea să sufere mai târziu împreună cu poporul său în timpul celor două războaie civile din 1840 şi 1845, care au dus mai apoi la sângeroasele evenimente din 1860, când multe mănăstiri au fost arse, multe biserici devastate şi mulţi creştini maroniţi masacraţi. A fost o etapă decisivă în spiritualitatea sa. În acea perioadă dificilă a lansat un moto extraordinar pe care îl repeta mereu confraţilor lui: "Cel mai bun e cel care îşi poate salva sufletul". În acest context civil şi religios, dureros şi plin de dificultăţi, fratele lui, pr. Elizeu, eremit, l-a invitat să părăsească viaţa comunitară şi să se retragă într-un ermitaj. I-a răspuns: "Cei care luptă pentru virtute în viaţa comunitară vor avea mai mult merit".
Al-Hardini cerea mereu mijlocirea Fecioarei Maria - principal lui sprijin - pentru Liban şi pentru Ordinul lui. Recita Rozariul în fiecare zi împreună cu alţi călugări; practica post în cinstea Mariei în fiecare sâmbătă şi în ajunul sărbătorilor mariane; nutrea o devoţiune deosebită faţă de misterul Neprihănitei Zămisliri. La vârsta de 43 de ani, în 1845, a fost numit de Sfântul Scaun Asistent General al Ordinului cu un mandat de trei ani, datorită zelului său în observarea strictă a regulilor monastice. Fiind un om de cultură, Al-Hardini, ca asistent general îl va ruga pe Superiorul general să trimită călugării să-şi completeze studiile la noul colegiu al iezuiţilor din Ghazir. Au fost trimişi şapte călugări. În anii 1848-1849 a trăit în mănăstirile Sf. Marone din Annaya şi Sf. Anton din Houb. În 1850 a fost numit Asistent General pentru a doua oară. În 1853 s-a întors la Kfifan pentru a preda teologia morală. În 1856 a fost numit pentru a treia oară Asistent General. Dar dacă din ascultare a acceptat să devină Asistent General, a refuzat categoric să fie numit Abate General al Ordinului.
În luna decembrie Al-Hardini se afla în mănăstirea din Kfifan pentru a preda, când s-a îmbolnăvit de pneumonie din cauza frigului glacial din acea regiune. Boala s-a agravat zi după zi, motiv pentru care l-a rugat pe unul dintre călugări să-l ducă într-o cameră în apropiere de biserică, de unde putea auzi când călugării se rugau Sfântul Oficiu în biserică. După zece zile de agonie, a primit Maslul ţinând în mâini icoana Sfintei Fecioare. A murit la 14 decembrie 1858, la vârsta de 50 de ani.. La moartea lui, confraţii au observat o lumină strălucitoare în camera lui, şi un parfum care a persistat în cameră pentru câteva zile. Cauza Beatificării lui a fost prezentată la Roma în 1926, împreună cu cele ale călugărului Charbel (beatificat în 1965 şi canonizat în 1977) şi a Sfintei Rafqa, călugăriţă libaneză maronită (beatificată în 1985 şi canonizată în 2001). A fost proclamat fericit la 10 mai 1998.

Preluare de pe www.profamilia.ro & www.catholica.ro & www.vatican.va