Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

17 Noiembrie - Sf. Elisabeta a Ungariei

17 Noiembrie - Sf. Elisabeta a Ungariei

Sfanta Elisabeta a Ungariei (1207-1231)
Sarbatoare: 17 noiembrie


Logodnica la varsta de patru ani, sotie la 14 ani, mama la 15 ani si vaduva la 20 de ani, Elisabeta, principesa a Ungariei si ducesa de Turingia, si-a sfarsit viata pamanteasca la varsta de numai 24 de ani, in ziua de 17 noiembrie 1231. Dupa patru ani, Papa Grigore al IX-lea a ridicat-o la cinstea sfintelor altare. Privita astfel in fuga, viata ei pare o legenda, dar daca intram in amanuntele reale, vom descoperi o minunata opera a harului divin si a bunei vointe omenesti.
Elisabeta s-a nascut in anul 1207. Conform obiceiurilor din acele vremuri, tatal sau, regele Andrei al II-lea al Ungariei, var cu imparatul Germaniei, a logodit-o cu Ludovic, fiul ducilor de Turingia in varsta de numai unsprezece ani. De mica a fost adusa in castelul de la Wartburg, iar viitoarea soacra Sofia a cautat sa o introduca in atmosfera de lux si petrecere intretinuta de ducele Hermann, dar tanara logodnica prefera sa se retraga in camera ei si sa priveasca un crucifix vechi, un Rastignit cu fata plina de sange. Dupa noua ani a avut loc ceremonia cununiei. Aceasta casatorie, desi aranjata de catre parinti, a fost o casatorie din dragoste si o fericita imbinare de traire a vietii crestine cu o adanca fericire umana, o impodobire a diademei regale cu aureola sfinteniei. Tanara ducesa a refuzat sa mearga la biserica purtand coroana si podoabele ce i se atribuiau rangului sau; aceasta atitudine a provocat mania soacrei si a cumnatei sale. Ea le spunea: "Nu pot sa port pe cap o coroana atat de pretioasa in fata unui Rege incoronat cu spini". Singur sotul ei, adanc indragostit de ea, a voit sa se arate vrednic de o sotie atat de frumoasa si cu un suflet atat de nobil; ca motto pe stema lui a inscris aceste trei cuvinte: "Pietate, Puritate, Dreptate"; aceasta deviza a format programul activitatii sale publice. Dragostea ce o aveau unul pentru altul le aducea o fericire atat de mare, incat deseori renuntau la petrecerile zgomotoase ale curtii si parca nici nu auzeau cuvintele muscatoare ale rudelor.
Observand ca o parte din veniturile sale, care alimentau risipa si distractiile celor de la castel, proveneau din impozite impovaratoare si amenzi adesea nedrepte, Elisabeta l-a indemnat si l-a ajutat pe Ludovic sa instaureze in ducat o disciplina dreapta si omeneasca. Multi dintre oaspetii nechemati si lingusitorii de alta data au parasit palatul, dar poporul a inceput sa vada in tinerii lui conducatori doi parinti, doi binefacatori. Elisabeta in persoana impartea adesea ajutoarele pentru cei saraci si cu dragoste de sora acorda ingrijiri bolnavilor; de multe ori a primit sa fie nasa de botez pentru copii orfani si sa participe la pregatirile de inmormantare a celor lipsiti si parasiti. In intreaga lume crestina se vorbea atunci despre minunatele virtuti ale Sfantului Francisc de Assisi (+1226) si Elisabeta si-a propus sa calce pe urmele lui, lasandu-se condusa in viata spirituala de franciscanul Rodeger si mai apoi de Conrad de Marburg.
La varsta de 15 ani Elisabeta a nascut un baiat; la 17 ani a avut o fetita, si la 20 de ani alta fetita; cand s-a nascut al treilea copil, Ludovic nu mai era in viata; chiar in acel an plecase cu mult entuziasm in cruciada si a fost printre cei dintai cazuti in lupta. Pentru tanara lui sotie a inceput o perioada grea. Soacra si cumnatii au alungat-o de la Wartburg impreuna cu cei trei copii mici, chiar in timpul iernii, interzicand locuitorilor din imprejurimi sa o primeasca in casa lor. Elisabeta, dupa o noapte petrecuta in frig si foame, a intrat in prima biserica intalnita in cale si a cerut sa se cante un Te Deum de multumire pentru ca a fost invrednicita sa se impartaseasca cu taina saraciei lui Cristos. In cele din urma a ajuns la Bamberg, ajutata de o matusa a ei care era stareta. Episcopul Egbert a incercat sa o convinga sa devina sotia imparatului Friedrich al II-lea, dar ea a ramas neclintita in hotararea luata dupa moartea sotului: "A murit? El e mort! Atunci, moarta sa fie pentru mine lumea, cu toate bucuriile si onorurile ei".
Indrumata de conducatorul ei spiritual, severul Conrad de Marburg, s-a ingrijit de cresterea si educarea copiilor in conditii corespunzatoare rangului lor, a renuntat la serviciile ultimelor doua cameriste care ii ramasesera credincioase si a cerut sa i se dea o camera in cladirea unui spital, spre a fi aproape de bolnavii si saracii pe care ii iubea si ii slujea cu nespusa dragoste, privind in ei pe Cristos insusi. Sufletul ii era coplesit de o bucurie atat de mare incat atunci cand tatal ei, regele Andrei al II-lea, a trimis o solie care sa o aduca la curtea regala din Ungaria, ea a raspuns ca mai inainte de venirea lor a fost chemata la curtea Regelui Vesnic si doreste sa fie aflata pe campul de lupta in clipa din urma. Aceasta clipa a sosit in ziua de 17 noiembrie 1231. Vestea despre viata ei sfanta si despre nenumarate minuni savarsite prin mijlocirea Elisabetei a strabatut intreaga Europa si l-a determinat pe Papa Grigore al IX-lea sa proclame in mod oficial si solemn ridicarea ei la cinstea altarelor, in anul 1235. Femeile din al treilea Ordin al Sfantului Francisc de Assisi au ales-o drept patroana, vazand in ea un model stralucit de dezlipire a sufletului de bunurile trecatoare, de iubire fata de Cristos rastignit, de daruire totala pentru ajutorarea aproapelui.