Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

23 August - Sf. Rosa de Lima

23 August - Sf. Rosa de Lima

Sfânta Roza de Lima (1586-1617)
Sarbatoare: 23 august

              Sfânta Roza de Lima este prima persoana din America de Sud ridicata la cinstea sfintelor altare de catre Biserica Catolica; pentru acest motiv, este venerata ca patroana a tarii de origine, Perú, a întregii Americi Latine si a Insulelor Filipine.
Ea s-a nascut la Lima, marele oras-port pe tarmul Oceanului Pacific si capitala Perú-ului, în ziua de 20 aprilie 1586. Parinti iei, Gaspard de Flores si Maria d'Oliva, erau urmasi ai unor nobili veniti din Spania. La botez, au dat copilei lor numele de Isabela, dar doica, indiana Mariana, privind la frumusetea ei, a exclamat: "Esti frumoasa ca o roza, un trandafir", si de atunci a chemat-o numai cu numele de "Roza". Mai târziu, când Isabela a intrat în rândul tertiarelor dominicane, si-a ales singura numele de Roza a Sfintei Maria; cu acest nume a fost trecuta si în calendarul sfintilor.
Desi, în aparenta, viata ei s-a desfasurat în mod simplu, obisnuit, în realitate, ea a fost o faptura cu totul deosebita prin puritatea ei sufleteasca, prin favoruri ceresti neobisnuite si, mai ales, printr-o imensa dorinta de a suferi. Pe lânga greutatile vietii unei familii saracite si numeroase, Roza îsi impunea suferinte voluntare dintre cele mai aspre. Pentru a nu-i indispune pe cei din jurul ei, cu învoirea parintilor, si-a construit în gradina o coliba, unde, dupa zece ore de munca intensa ca brodeza si croitoreasa, se retragea singura si petrecea adesea înca zece ore în rugaciune, apoi se culca pe patul format dintr-o plasa de nuiele uscate. Pe trup purta o cingatoare aspra; sub broboada avea ascunsa în par o coronita de spini care-i tortura capul; zile întregi postea cu pâine si apa, alteori se lipsea de orice hrana; pentru a evita ca mâinile-i catifelate sa mai atraga atentia cuiva, le-a introdus în apa de var. Când era bolnava, se ruga lui Dumnezeu sa-i mareasca suferinta; celor care venisera sa o încurajeze, le spunea: "Daca oamenii ar sti ce mare lucru este a fi în harul lui Dumnezeu, nu s-ar înspaimânta de nici o suferinta si ar suporta în liniste orice durere, deoarece harul este rodul rabdarii".
Gândurile si purtarea Rozei, la o privire superficiala, pot fi considerate rodul unei deformari psihice, a unei boli mintale, a maniei de autotorturare. Adevarul este altul. Roza avea un caracter foarte echilibrat si vesel; nu gasea nici o bucurie în suferinta; bucuria si-o afla în cântul pasarelelor din jurul colibei, în frumusetea trandafirilor din gradina, pe care îi îngrijea ea însasi cu maiestrie de specialist, în ajutorarea persoanelor bolnave si sarace, în participarea efectiva la viata si munca numeroasei lor familii. Toate acestea dovedesc un psihic normal, sanatos, superior, care cunoaste si gusta bucuriile daruite de Creator. Dar, deoarece a vazut în jurul ei cum dorinta de îmbogatire si de placerile vietii stingea în inimile oamenilor respectul si dragostea fata de semenii lor, Roza, urmând exemplul lui Cristos, a voit sa-si supuna si trupul ei celor mai grele chinuri, oferindu-i lui Dumnezeu suferinta voluntara ca ispasire pentru crimele si nedreptatile savârsite. Este cazul sotiei iubitoare, care cere sa intre în temnita alaturi de sotul ei, nu pentru ca iubeste suferinta, ci pentru ca îsi iubeste sotul. Roza nu a iubit suferinta, dar l-a iubit pe Cristos, care suferea în indigenii insultati si macelariti de catre cuceritori.
Roza este un suflet extraordinar, care a înteles si a trait misterul participarii la suferinta mântuitoare a lui Cristos. Când i s-a cerut sa dezvaluie aceasta taina, a raspuns: "Pot sa explic numai prin tacere. Placerea si fericirea pe care mi le ofera lumea sunt numai o umbra fata de ceea ce simt eu". Apoi, dovedind un perfect simt al realitatii, adauga: "Nu ma gândeam ca ar fi cu putinta ca o faptura sa fie lovita de atâtea suferinte. Dumnezeul meu, sa creasca totusi si mai mult suferintele, numai sa creasca si iubirea mea fata de Tine". Printr-o descoperire dumnezeiasca, stia ca mai are putin de trait; cunostea chiar si ziua mortii sale. În fiecare an, de sarbatoarea Sfântului Bartolomeu, petrecea tot timpul în rugaciune; le spunea: "Aceasta este ziua cununiei mele vesnice". De fapt, a murit în ziua de 24 august 1617.
Traducere si adaptare dupa "Vietile Sfintilor" Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucuresti