Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

Alexia Gonzáles

Alexia Gonzáles

VENERABILA ALEXIA GONZÁLES-BARROS Y GONZÁLES, adolescentă
(Madrid, 7 martie 1971 – Pamplona, 5 decembrie 1985)


Alexia Gonzáles-Barros y Gonzáles s-a născut la 7 martie, la Madrid, fiind un copil aşteptat cu nerăbdare timp de 7 ani de o soră şi trei fraţi, care asistaseră deja la moartea a altor doi frăţiori de câteva luni. Îşi doreau din inimă o nouă surioară, visând la acest lucru şi noaptea.
Familia sa este impregnată în totalitate de spiritualitatea Opus Dei, are principii solide şi o credinţă cristalină, prin urmare nutresc sentimente de recunoştinţă, dar şi de aşteptare tensionată, pentru această nouă sarcină pe care mama trebuie să o îngrijească stând aproape mereu în pat.

Naşterea fetiţei a fost o sărbătoare pentru toţi fraţii. Fiecare dintre ei încearcă să-i fie cât mai aproape, îndeplinindu-i toate dorinţele. Există riscul real de a deveni alintată, aşa cum sunt aproape toţi copiii născuţi târziu sau cei singuri la părinţi, iar dacă acest lucru este evitat, se datorează în primul rând spiritului de credinţă din cadrul familiei, bunului simţ al celor dragi şi, desigur, harului cu care a fost binecuvântată.

Precoce, sensibilă, atentă şi inteligentă, intuieşte din zbor şi memorează cu o uşurinţă surprinzătoare. Mama sa, care i-a fost prima catehistă, o ia deseori la Sf. Liturghie, împărtăşind rugăciuni şi meditaţii, făcând-o astfel să se îndrăgostească de Biserică, de Cuvânt şi de Sacramente. Ea este cea care o pregăteşte pentru prima spovadă, îndreptând-o spre un preot sfânt ce-i va fi, dacă se poate spune aşa ţinând cont de vârsta sa foarte mică, primul părinte spiritual, însoţitorul discret şi inteligent al drumului său către Dumnezeu.

„Isuse, vreau ca eu să fac mereu ceea ce vrei tu!”, a auzit-o într-o zi cum se ruga mama ei: are doar 6 ani, dar deja începe să-i „vorbească” lui Isus al ei pe care îl primeşte pentru prima dată la 8 mai 1979, la Roma, aproape de sarcofagul ce conţine osemintele venerate ale sfântului Josemaría Escrivá Balaguer, fondatorul Opus Dei, numit cu afecţiune în familia sa „Părintele nostru”, în cadrul aceleiaşi celebrări în care părinţii săi au aniversat nunta de argint.

În ziua următoare, mulţumită unor serie de coincidenţe fericite, a reuşit să se apropie de papa Ioan Paul al II-lea, în timpul audienţei de miercuri. Aceste două evenimente vor marca profund scurta sa existenţă şi vor contribui la întărirea adeziunii sale la Opus Dei, la Biserică, la papă, ce mereu vor fi prezenţi în rugăciunile sale, în gândurile sale şi în inima sa.

În luna decembrie 1984 a simţit o puternică durere la umărul drept care a fost diagnosticată de mai mulţi medici traumatologi ca fiind consecinţa unei contracţii musculare. Abia în luna februarie, atunci când ea simte cum braţul şi mâna îşi pierd sensibilitatea, medicii îşi dau seama că are o leziune la coloana vertebrală care la o mişcare mai bruscă poate să ducă la paralizie. După ce a fost operată imediat, la 9 februarie, au început cele 10 luni de calvar, în decursul cărora se va descoperi că leziunea coloanei vertebrale a fost cauzată de o tumoare malignă cu metastază avansată.

În aceste 10 luni, trupul său fragil este operat de 8 ori: în afară de patru operaţii la coloana vertebrală, a avut două operaţii care i-au deschis o fesă pentru a preleva partea osoasă necesară inserţiilor, o operaţie pentru a-i extrage compresele uitate la prima operaţie, o operaţie pentru a-i introduce o canulă necesară hrănirii.

Deteriorarea corpului şi a părului său splendid, de care era atât de mândră, a fost „completată” de mai multe şedinţe de chimioterapie, ale căror efecte colaterale sunt din păcate cunoscute de cei care au trecut prin acestea.

Împreună cu teama şi lacrimile unei fetiţe de vârsta sa, în timp ce boala avansează, creşte în ea o credinţă puternică. Pe măsură ce paralizia progresează până când o condamnă la imobilizare totală, îşi dezvoltă şi capacitatea de a iubi chiar şi acea suferinţă, de a nu se plânge, de a oferi totul, de a nu cere nimic.

Este susţinută în acest drum de asceză de o inegalabilă familie, care face „echipă” cu ea şi care îi arată, mai mult prin fapte decât prin cuvinte, cum se poate înfrunta creştineşte o asemenea suferinţă şi dureri atât de mari cu surâsul pe buze. Alexia, care a ajuns o umbră a celei ce era înainte, îşi dă sufletul în dimineaţa de 5 decembrie 1985, pronunţând ca o adiere ultimul său „da” lui Isus.

Cauza de beatificare ar fi trebuit să se desfăşoare, în faza diecezană, la Pamplona, acolo unde a murit, dar s-a cerut transferarea competenţei Tribunalului ecleziastic al Diecezei de Madrid. Permisiunea a fost acordată la 11 ianuarie 1991.

După ce a fost obţinut „nihil obstat” din partea Sfântului Scaun la 8 februarie 1993, a început procesul diecezan, desfăşurat între 14 aprilie 1993 şi iunie 1994. Actele procesului au fost convalidate la 11 noiembrie 1994.
Ancheta referitoare la virtuţile sale, prezentată la 8 mai 2000, a fost examinată de teologii consultanţi ai Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, apoi de cardinalii şi episcopii membri ai aceleiaşi congregaţii. La 5 iulie 2018 papa Francisc a autorizat promulgarea decretului prin care Alexia a fost declarată venerabilă.

Prin urmare, peste câţiva ani este posibil să avem la cinstea altarelor o fată de 14 ani, cu o viaţă normală, dar extraordinară prin suferinţa ei: o adevărată gură de aer proaspăt de care numai Dumnezeu ştie cât de mult avem nevoie, mai ales în aceste timpuri.