Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

Anne de Guigne

Anne de Guigne

VENERABILA ANNE de GUIGNÈ, copilă
(Annecy, Franţa, 25 aprilie 1911 – Cannes, Franţa, 14 ianuarie 1922)


Chiar şi „micile pacoste” [în textul italian se foloseşte expresia piccole pesti = mici ciume, un supranume ce are acelaşi sens familiar şi binevoitor ca şi expresia „pacoste” din limba română adresată unui copil, n. tr.] pot să-şi găsească un loc în Paradis, chiar dacă manifestă cel mai înalt nivel în ceea ce priveşte încăpăţânarea, nervozitatea şi gelozia. Mai mult, mica noastră „pacoste” este primul copil al unei familii de conţi, iar acest lucru nu a făcut altceva decât să-i mărească „valoarea” temperamentului său vulcanic.
Supreavegheată îndeaproape pentru „a limita daunele posibile” de părinţii săi afectuoşi, dar nicidecum indulgenţi în privinţa defectelor sale, Anne de Guigné, încă de foarte mică, nu ar putea fi considerată ca o posibilă candidată la sfinţenie, şi nici măcar ca o fetiţă înclinată spre un comportament liniştit, ţinând cont de modul în care se manifesta, aflată mereu în căutarea unei cerţi cu oricine s-ar fi încrucişat pe drumul ei.
S-a născut în castelul din La Cour, lângă Annecy (Franţa), la 25 aprilie 1911. În mod inevitabil a crescut „în puf”, dar a manifestat încă de mică o trăsătură pozitivă, dincolo de frumuseţea fizică, şi anume o sinceritate dezarmantă, ceea ce i-a constrâns pe părinţii săi să fie mereu în alertă pentru a încerca să repare „dezastrele” cauzate de aceasta referitor la respectarea etichetei în cadrul relaţiilor şi întâlnirilor lor nobiliare.
Puţin după ce a împlinit patru ani a rămas orfană de tată, care a murit în mod eroic la Vosgi, în timpul Primului Război Mondial. După ce primarul din Annecy a bătut la uşa casei pentru a aduce trista veste, viaţa şi atitudinea Annei s-a schimbat în mod radical. A decis să-şi mângâie mama pentru a-i uşura viaţa de văduvă, prin urmare a devenit dintr-o dată amabilă, împăciuitoare, reţinută şi foarte ascultătoare. Poate că această atitudine este comună tuturor copiilor ce se află într-o situaţie de doliu, dar în general nu durează mult timp, ei întorcându-se treptat la stilul de viaţă anterior.
În mod surprinzător, însă, pentru Annne acesta a devenit noul său mod de viaţă, schimbare ce a presupus eforturi uriaşe pentru a-şi domina caracterul său impetuos şi uşurinţa de a se enerva. Doar obrăjorii săi înroşiţi îi trădează eforturile, ascunse mereu în spatele unui surâs care devine cel mai simpatic bilet de vizită al său.
Această metamorfoză este însoţită de o îndrăgostire de Isus şi mai surprinzătoare, ţinând cont de vârsta ei, în care caută mângâiere şi căruia încearcă să-i placă în toate: „Isuse al meu, eu vreau ceea ce tu vrei”, „Isuse, eu te iubesc şi pentru a-ţi fi plăcută iau hotărârea să te ascult pentru totdeauna”. Astfel, dragostea pentru mama ei a devenit calea Annei pentru a ajunge la Isus.
Prima Sfântă Împărtăşanie este o etapă fundamentală a „convertirii” sale: a primit-o la doar şase ani, în 1917, iar pentru acest lucru a avut nevoie de o dispensă din partea episcopului. Preotul iezuit ce a examinat-o în acest sens a recunoscut că niciun creştin adult nu ar fi fost mai bine pregătit decât acea fetiţă mică de statură, dar cu o inimă plină de iubire faţă de Isus. Bineînţeles, Isus, ca de obicei, nu a venit la Anne cu mâinile goale, ajutând-o cu harurile sale în transformarea ce s-a produs în viaţa ei.
Fetiţa a descoperit gustul rugăciunii care devine un colocviu tot mai îndelungat cu Isus. În mod special, chiar dacă pare ciudat pentru vârsta ei, Anne începe să înţeleagă importanţa rugăciunii de mijlocire, preocupându-se tot mai mult de problemele şi necesităţile celorlalţi.
Săracii sunt cei care găsesc un loc special în inima şi rugăciunile sale, iar dintre aceştia „săracii cei mai săraci”, pe care ea îi identifică în cei care şi-au pierdut credinţa şi s-au îndepărtat de Dumnezeu. Pentru aceştia îşi oferă, pe lângă rugăciuni, eforturile sale de a deveni mai bună şi micile sale suferinţe, pregătindu-se astfel pentru dăruirea cea mai mare.
În anul 1921 Anne este plină de vitalitate şi de bucurie, iar pediatrul, în luna octombrie, o găseşte într-o stare perfectă de sănătate. La 19 decembrie, pe când se afla la Cannes cu familia, începe să simtă dureri foarte mari la cap şi la spate, iar după câteva zile este diagnosticată cu meningită. Rezultatele analizelor clinice sunt tot mai îngrijorătoare, iar durerile sale devin sfâşietoare. Anne suferă în linişte „pentru alţii”.
„Pot să merg la îngeri?” a întrebat-o în zorii zilei de 14 ianuarie pe sora ce o asista. Ca o fetiţă foarte ascultătoare ce era, după ce a primit un răspuns afirmativ, Anne şi-a închis încet ochii pentru a-i deschide în strălucirea lui Dumnezeu.
Biserica s-a întrebat mult timp dacă copiii pot să practice în mod eroic virtuţile creştine, adică, cu alte cuvinte, dacă pot să fie proclamaţi sfinţi, ajungându-se doar în 1981 la un răspuns afirmativ.
Doar după această concluzie cauza de beatificare a Annei, începută în 1932, a putut să „decoleze”, iar în 1990 papa Ioan al II-lea a declarat-o Venerabilă. Acum se aşteaptă un miracol care să permită ca „mica pacoste” să fie proclamată Fericită, o fetiţă care la doar zece ani a devenit o minune a lui Dumnezeu.