Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

Chiara Badano

Chiara Badano
CHIARA BADANO
 
A avut o viaţă scurtă, dar atât de intensă, încât a lăsat o urmă profundă în inima celor care au cunoscut-o şi în a celor care reuşesc să îi cunoască viaţa astăzi.
 
Este vorba despre Chiara Badano, supranumită şi Chiara Lumină, datorită chipului său radios, a ochilor săi strălucitori şi a sufletului său luminos. Este în curs un proces de canonizare al acestei tinere cu o viaţă exemplară care a cunoscut puterea credinţei încă de la vârsta de 9 ani. Îl descoperea pe Isus în străini, în atei, şi întreaga sa viaţă a fost caracterizată de o iubire profundă şi concretă faţă de toţi. Fiecare zi a sa a fost o nestemată oferită lui Dumnezeu, gesturile sale fiind pline de încărcătură spirituală.
 
Dinamică, sportivă, frumoasă, Chiara se simte iubită de Dumnezeu şi vrea să-L transmită tuturor celor pe care îi întâlneşte. Animată de un profund respect pentru toată lumea, îşi exprimă cu sinceritate propria convingere de catolică practicantă, evitând însă să încalce libertatea şi conştiinţa interlocutorului. Într-adevăr, mai eficace decât raţionamentele este mărturia sa de seninătate şi de disponibilitate generoasă.
 
Chiara se naşte la Sassello, în provincia di Savona şi Dieceza de Acqui, după 11 ani de aşteptare din partea părinţilor săi, Maria Teresa Caviglia şi Ruggero Badano. Este data de 29 octombrie 1971.
Creşte în vivacitate şi inteligenţă, este simpatică şi energică, este un adevărat leader, dar nu vrea să scoată în evidenţă acest lucru, ci încearcă mereu să-i promoveze pe ceilalţi din jurul său. În clasa a treia are loc o întâlnire importantă din viaţa ei: intră în contact cu Mişcarea Focolarilor, întemeiată de Chiara Lubich. Prin urmare, intră în rândul celor din Gen (it. Gen – Generazione nuova, rom. Generaţia nouă). Ea nu le vorbeşte celorlalţi despre Isus, ci îl transmite lor cu viaţa sa. Într-adevăr, ea afirmă: „Eu nu trebuie să vorbesc despre Isus, ci trebuie să-l dăruiesc prin comportamentul meu”, făcând astfel trimitere la învăţătura extraordinară a sfântului Ignaţiu din Antiohia, care spunea: „Este mai bine să fim creştini fără să o spunem, decât să o spunem fără să fim”.
Bucuria de a trăi, entuziasmul pentru lucrurile mărunte, contemplarea creaţiei, fericirea de a se bucura de prietenie, toate acestea erau ca o hrană spirituală pentru fiecare zi a sa.
 
La sfârşitul clasei a X-a, Chiara începe să devină palidă, surâde tot mai puţin, se simte obosită. Într-o zi de vară, în timp ce juca o partidă de tenis, simte o durere cumplită la umăr. Medici, controale, analize, spitale. În final este examinată de un computer tomograf. Chiara are cancer malign: „proces neoplastic de deviere costală (a VII-a din stânga), cu invadarea ţesuturilor moi adiacente”. Este afectată de o tumoare osoasă de gradul patru, cea mai gravă. Are doar 17 ani. 
 
Începe pelerinajul în spitalele din Torino, o adevărată Calea Crucii. Trebuie să fie supusă unei prime intervenţii, iar înainte de a intra în sala de operaţie îi spune mamei: „Dacă voi muri, să celebraţi o liturghie frumoasă, şi spune-le celor din Gen să cânte tare”.
Se supune chimioterapiei şi şedinţelor de radioterapie, înfruntând totul ca o identificare cu durerile lui Cristos. I se dăruieşte cu totul, şi astfel boala devine pentru ea un aspect marginal, deoarece o trăieşte în prezenţa lui Isus. „Am fost mereu impresionat”, i-a povestit Mariei Grazia Magrini doctorul Brach, „de puterea de acceptare a bolii din partea Chiarei şi a familiei sale. Ea cunoştea gravitatea răului ce o lovise şi chiar eu i-am explicat cât de gravă era situaţia sa, şi că va trece prin crize de vărsături, va pierde părul şi îi vor apărea diferite infecţii, hemoragii şi alte complicaţii”.
 
Cu toate acestea, în prezenţa sa, rudele şi prietenii continuă să respire un aer de sărbătoare. Vorbeşte cu multă disponibilitate, se joacă, glumeşte. Nu se simte mirosul bolii, nici cel al morţii iminente. Viaţa continuă să izvorască din ea, iar cei din jurul său beau din acest izvor extraordinar. Suferă şi se oferă din iubire faţă de Isus durerilor Bisericii, Mişcării Focolarilor şi tinerilor.
 
Este foarte slăbită, respiră cu dificultate şi are contracţii puternice la membrele inferioare. Ar avea nevoie de morfină, dar nu o acceptă, deoarece i-ar reduce luciditatea, nu ar mai fi conştientă.
Niciun rezultat, nicio ameliorare. Boala avansează, tratamentul medical nu are eficienţă. Toţi depun armele, nu mai este nimic de făcut. Tânăra îi scrie Chiarei Lubich, informând-o de decizia ei de a întrerupe chimioterapia: „Doar Dumnezeu poate să facă ceva. Întrerupând tratamentele, durerile la spinare cauzate de cele două intervenţii chirurgicale şi imobilizării la pat au crescut şi nu mai reuşesc aproape să mă întorc pe o parte. În această seară am inima plină de bucurie... Mă simt atât de mică, iar calea ce trebuie să o urmez este atât de anevoioasă, deseori mă simt copleşită de durere. Dar este Mirele cel care vine să mă viziteze”. Fondatoarea Focolarilor îi răspunde dându-i un nou nume, „Chiara Lumină”, iar din acel moment toţi încep să o numească astfel.
 
Chiara organizează totul pentru înmormântarea sa, pe care o numeşte „liturghia sa”, „nunta sa cu Isus”. Le cere să fie spălată cu apă, semnul purităţii, şi pieptănată într-un mod tineresc, iar mamei sale îi spune să nu plângă pentru că „atunci când ajunge în cer o tânără de 18 ani, se sărbătoreşte!”. Vrea să fie îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, lungă, simplă, cu o faşă roşie la mijloc. Prietena sa cea mai bună, Chicca, o probează în faţa ei: îi place mult, este simplă, aşa cum îşi dorea.
Chiara Lumină moare la ora 4,10, în ziua de 7 octombrie 1990, Sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Regina Rozariului. Dar lumina privirii sale minunate nu se va stinge, deoarece ochii săi vor fi donaţi la doi copii. Declarată venerabilă la 3 iulie 2008, a fost proclamată fericită la 25 septembrie 2010.
 
Autor: Cristina Siccardi