Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

Elisabeta a Trinitatii

Elisabeta a Trinitatii

SFÂNTA ELISABETA A SFINTEI TREIMI (ELISABETH CATEZ),

FECIOARĂ CARMELITANĂ
(9 noiembrie Bourges, Franţa, 18 iulie 1880 – Dijon, Franţa, 9 noiembrie 1906)
 
Primii ani.
Elisabeth Catez s-a născut într-o tabără militară la Avor, lângă Bourges, Franţa, la 18 iulie 1880. Ulterior s-a mutat cu familia mai întâi la Auxonne, apoi la Dijon, acolo unde, în anul 1887, a rămas orfană de tată.
Având un caracter mai degrabă dur, impetuos, extrovertit, a trebuit să lupte mult timp pentru a reuşi să se stăpânească, sau, aşa cum spunea ea, „să se învingă prin iubire”. Acel drum a început odată cu Prima Sf. Împărtăşanie, primită la 19 aprilie 1891, şi a continuat cu Sf. Mir, primit la 18 iunie 1891.
Deşi nu a frecventat niciodată şcoli instituţionale, a primit primele cunoştinţe în materie de scris şi de diferite ştiinţe de la două învăţătoare, care i-au transmis şi câteva informaţii literare. A frecventat, însă, încă de mică, Conservatorul din Dijon, găsind în muzică o formă de dăruire şi de rugăciune. A obţinut chiar şi câteva premii pentru interpretările sale la pian.
 
Atrasă de Cristos.
În plină adolescenţă, a început să se simtă atrasă de Cristos. Povesteşte chiar ea: „Fără să mai aştept, m-am legat de El cu votul de feciorie; nu ne-am spus nimic, dar ne-am dăruit unul altuia cu o iubire atât de puternică, încât decizia de a fi în totalitate a sa, a devenit pentru mine definitivă”.
A simţit cum răsună în sufletul ei cuvântul „Carmel”, prin urmare nu a mai avut alt gând decât să intre în acest ordin călugăresc. A întâmpinat, însă, o puternică împotrivire din partea mamei, care, rămasă văduvă încă de tânără, ar fi dorit să fie sprijinită de fiica ei ce avea posibilitatea de a-şi construi o carieră muzicală. Prin urmare, i-a interzis să frecventeze mănăstirea carmelitană din Dijon, propunându-i în schimb căsătoria. Elisabeth a ascultat-o, dar nu a acceptat căsătoria, rămănând de neclintit în privinţa deciziei sale.
Când a împlinit vârsta de 19 ani, mama sa a cedat, dar a pus o condiţie: tânăra ar fi putut intra în mănăstirea carmelitană abia în anul 1901, când ar fi împlinit 21 de ani, adică atunci când ar fi devenit majoră. Între timp, o ducea la diferite întâlniri festive din societatea bună, unde se şi dansa, cu speranţa că îşi va schimba ideea.
Înainte de a participa la aceste sărbătoriri, Elisabeth se îngenunchea în casă, se ruga şi se oferea ocrotirii Sfintei Fecioare. Apoi, cu naturaleţe şi surâzătoare, participa la aceste întâlniri festive. Rămânând indiferentă la tot ceea ce se întâmplă în jurul său, nu se gândea decât la Sf. Euharisitie ce urma să o primească în dimineaţa următoare. S-a pregătit în acest mod pentru viaţa monahală, găsind timp şi pentru predarea catehismului celor mici din parohia sa şi ajutându-i pe săracii aflaţi în situaţiile cele mai dificile, în comuniune strânsă cu Sf. Treime şi Sf. Fecioară.
În sfârşit, la 2 august 1901, a intrat în mănăstirea carmelitană din Dijon, iar la 8 decembrie a îmbrăcat haina ordinului călugăresc. După un an de noviciat fervoros, a făcut voturile la 11 ianuarie 1903, luând numele de sora Elisabeta a Sfintei Treimi.
 
Boala – asemănarea cu Cel Răstignit.
Bucuria de a-şi îndeplini visul, după un început plin de speranţe şi proiecte, a fost din nou întreruptă. La 1 iulie 1903, tânăra călugăriţă a simţit nişte dureri ciudate, care nu au fost diagnosticate în mod corect şi nici nu au fost tratate cu terapiile specifice. Nimeni din mănăstire, nici medicii, nu şi-au dat seama de gravitatea bolii, necunoscându-se pe atunci simptomele şi terapia: era vorba despre boala lui Addison, o afecţiune care atacă glandele suprarenale. Sora Elisabeta accepta totul cu surâsul pe buze, încredinţându-se lui Dumnezeu, arătându-şi „bucuria de a se asemăna din iubire cu Cel Răstignit” şi devenind cu adevărat „laudă de preamărire adusă Sfintei Treimi”.
Dintr-o scriere a sa, datată vineri 24 februarie 1899, putem înţelege că era conştientă de boala obscură şi că dorea să-şi transforme suferinţa într-o jertfă: „Deoarece îmi este aproape imposibil să-mi impun alte suferinţe, trebuie totuşi să mă conving că suferinţa fizică şi corporală nu este decât un mijloc, preţios desigur, pentru a ajunge la mortificarea interioară şi la deplina dezlipire de sine. Ajută-mă Isuse, viaţa mea, iubirea mea, Mirele meu!”. La 21 noiembrie 1904, s-a oferit „ca pradă” Sfintei Treimi prin celebra invocaţie: „O Dumnezeul meu, Sfântă Treime, Te ador!”, ce i-a ieşit spontan din sufletul său.
 
Suferinţe fizice şi spirituale.
Între anii 1900 şi 1905 boala a fost caracterizată de simptome mai mult sau mai puţin grave, dar în 1906 situaţia s-a agravat brusc. Crizele au devenit tot mai dese, provocându-i durere şi sufocând-o, simţindu-şi intestinele ca şi cum ar fi fost sfârtecate de bestii feroce. Nu mai reuşea să mănânce, nici să bea. În pofida acestor suferinţe, nu a încetat niciodată să zâmbească.
În vara anului 1906, ascultând de maica stareţă, şi-a scris meditaţiile, rod al acelor luni teribile, în reflecţiile „Ultima reculegere de Laudem gloriae” şi „Cum să găseşti cerul pe pământ”. Avansarea bolii o slăbea tot mai mult şi, scriind mamei sale, spunea: „Mirele meu vrea ca eu să-i fiu o parte umană adăugită în care El să poată suferi spre preamărirea Tatălui şi pentru a ajuta Biserica... El a ales fiica ta pentru a o asocia în măreaţa operă a Mântuirii”.
Deşi suferea groaznic, vorbea deseori despre bucurie, iar durerilor fizice s-a adăugat martiriul spiritual, fiindcă a început să trăiască un sentiment de părăsire din partea lui Dumnezeu, aşa cum au avut toţi misticii. A avut chiar şi ispite de sinucidere, depăşite prin credinţa în iubirea lui Cristos.
 
Calea spre lumină.
Boala a avut un parcurs lung şi dureros, un drum care la începutul toamnei părea că se apropie de sfârşit. La 1 noiembrie, sora Elisabeta şi-a exprimat ultimele sale reflecţii: „Totul trece! Când vine seara vieţii, rămâne doar iubirea. Trebuie să facem totul pentru iubire...”. A intrat în comă timp de nouă zile, după care, în mod neaşteptat, a redevenit conştientă pentru câteva momente şi a murmurat: „Merg la lumină, la iubire, la viaţă”. A murit în dimineaţa zilei de 9 noiembrie 1906, la doar 26 de ani.
Asemenea unei alte surori contemporane din ordinul carmelitan, sf. Tereza a Pruncului Isus, şi Elisabeta a Sfintei Treimi a fost o mare mistică ce a ştiut să intre în esenţa Iubirii „prea mari” a lui Dumnezeu, în intimă comuniune cu cei „Trei” ai săi, aşa cum ea se exprima în mod familiar atunci când vorbea despre Sfânta Treime, fundamentul vieţii sale.
Deşi a trăit în mănăstire puţin mai mult de cinci ani, dintre care trei ani într-o condiţie de bolnavă gravă şi ireversibilă, având puţine contacte cu exteriorul, s-a bucurat imediat de faima de sfinţenie, fapt ce i-a determinat pe cei care au cunoscut-o să o considere demnă de cinstea altarelor.
 
Cauza de beatificare.
Din diferite motive, primul proces informativ a avut loc abia între anii 1931-1941, la Dijon, iar la 25 octombrie 1961 i-a fost deschisă cauza. La 12 iulie 1982, sfântul papă Ioan Paul al II-lea a autorizat promulgarea decretului prin care, recunoscut fiind eroismul virtuţilor sorei Elisabeta, i-a fost acordat titlul de venerabilă. Acelaşi papă a beatificat-o la 25 noiembrie 1984.
Martirologiul Roman o comemorează la 9 noiembrie, dar calendarul Ordinului Carmelitan Desculţ o sărbătoreşte în ziua precedentă.
 
Minunea şi canonizarea.
Primindu-l în audienţă pe cardinalul Angelo Amato, în după-amiaza zilei de 3 martie a anului 2016, papa Francisc l-a autorizat să promulge decretul prin care vindecarea Mariei Paule Stevens era recunoscută ca fiind miraculoasă şi obţinută prin mijlocirea Fericitei Elisabeta a Sfintei Treimi, în anul 2002, o învăţătoare, bolnavă de sindromul Goujerot-Sjögren, o afecţiune a sistemului imunitar.
În Consistoriul ordinar din 20 iunie 2016, data canonizării sale a fost stabilită pentru ziua de Duminică, 16 octombrie 2016.