Acasa
Despre noi
Intrebari frecvente
Cont Client
Contact

Francisco Castello

Francisco Castello

FERICITUL FRANCISC DE PAOLA CASTELLÓ Y ALEU, tânăr laic martir

(Alicante, Spania, 19 aprilie 1914 – Lerida, Spania, 29 septembrie 1036) 

Papii Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea şi Francisc au canonizat şi beatificat până astăzi numeroase victime ale persecuţiei religioase care au caracterizat Războiul Civil din Spania (1936-1939). În acest masacru sângeros prin care a trecut Spania, numărul victimelor a fost mai mare de un milion, pradă căzându-i persoane de orice vârstă sau clasă socială.

Istoricii au stabilit deja de câteva decenii că de-a lungul acestui război civil teribil anarhicii şi social-comuniştii au dezlănţuit o adevărată persecuţie împotriva Bisericii Catolice pe care voiau să o desfiinţeze.

Ceea ce a fost una dintre cele mai înfiorătoare persecuţii îndurate de Biserică a rămas ascunsă timp îndelungat opiniei internaţionale, ba mai mult, victimele sale au fost batjocorite de o anumită istoriografie politizată, tendenţioasă şi anti-clericală. Părea că până şi Biserica ar trebui să tacă şi să se ruşineze de eroii săi martiri. În sfârşit, papa Ioan Paul al II-lea, aşa cum a procedat şi în cazul martirilor „cristeros” mexicani, a deschis o rază de lumină asupra acestor victime. Prin urmare, a început să se vorbească fără jumătăţi de măsură despre ceea ce s-a întâmplat pentru a li se face un pic de dreptate acestor eroi. Numele torţionarilor, chiar dacă cu „jumătate de gură”, în surdină, într-o atmosferă mai degrabă de reconciliere unilaterală decât de dreptate, au început să iasă la suprafaţă.

Treptat, sângele glorios al mărturisitorilor credinţei a străpuns cortina de minciuni şi tăceri. Lumea a aflat că Războiul Civil dintre 1936 şi 1939 din frumoasă Spanie a lui Miguel de Cervantes nu era doar acel război narat de Ernest Miller Hemingway! S-a descoperit cu uimire că fusese o persecuţie anti-catolică şi că fiii Bisericii Romei îşi jertfiseră vieţile pentru a nu renega urmarea lui Cristos.

Papa Pius al XI-lea, în mesajul de Crăciun transmis la radio la 24 decembrie 1932, vorbea despre „tristele şi nedreptele atacuri făcute împotriva Sfintei Religii, împotriva credincioşilor şi a ierarhiei din Spania, Mexic şi Rusia”. În timpul Consistoriului secret din 13 martie 1933, papa deplângea faptul că „din păcate, ca şi în trecut, şi acum se aude sunetul armelor fratricide şi din pământul însângerat şi devastat se înalţă la cer vocea sângelui fratern... Sunt unii care se bucură de anumite foloase, foloase triste, din nenorocirile produse şi răul general, iar aceştia sunt duşmanii oricărei ordini politice, sociale, religioase. Programul lor este să declare război societăţii civile şi Religiei, chiar şi lui Dumnezeu... Fapte recente şi foarte recente demonstrează cât de capabili şi determinaţi sunt aceştia pentru a-l pune în practică; acest lucru s-a întâmplat de multă vreme şi se întâmplă în continuare în Rusia, în Mexic şi în Spania... Atitudini tot mai blasfemice, mai agresive şi propagandistice a duşmanilor declaraţi ai lui Dumnezeu”. Legătura dintre martirii din Spania şi cei din Mexic este una profundă, aşa cum şi ura împotriva Bisericii a persecutorilor din cele două ţări este aceeaşi: masonii în Mexic, anarhiştii-marxişti împreună cu masonii în Spania.

Nu toate victimele revoluţionarilor, dinaintea sau din timpul războiului, pot fi numite martiri, ci doar acelea care fost ucise din cauza urii împotriva credinţei a călăilor lor, acesta fiind motivul exclusiv sau cel puţin predominant, şi care au acceptat moartea sau au fost condamnaţi pentru credinţa în Cristos sau un alt act de virtute adus lui Dumnezeu (Benedict al XIV, De Servorum Dei betif., cartea a III-a, cap. 11, nr. 1-2). Cei care au aceste caracteristici nu sunt doar episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe, ci şi laici catolici, bărbaţi şi femei, care nu aveau altă vină decât aceea de a fi credincioşi. Persoanele ucise, însă, sunt în număr mult mai mare, dar din alte motive, cum ar fi apartenenţa la partidele politice de dreapta sau cele cu caracter social, fără a se face referire la statutul lor de credincioşi: acestea sunt victimele clasice ale oricărei revoluţii violente cu caracter politic sau social, iar dacă moartea lor poate fi considerată o adevărată crimă, nu pot fi însă identificate cu martiriul creştin.

Credincioşii laici ucişi doar pentru faptul că erau creştini au fost zeci de mii, iar dintre ei se evidenţiază un grup consistent de membri ai Acţiunii Catolice. Din rândul lor a făcut parte şi tânărul Francisc de Paula Castelló y Aleu, născut la Alicante, la 19 aprilie 1914. Familia sa se mutase în acest oraş din motivele de muncă ale tatălui său. După ce acesta a murit, când Francisc avea doar două luni, mama cu cei trei copii, Tereza, Maria şi Francisc s-au întors la Lerida, în Catalonia.

Francisc a primit primele cunoştinţe de învăţătură chiar de la mama sa, care era învăţătoare la Juneda. În această localitate a primit în 1924 Prima Sf. Împărtăşanie. În anul 1929 a murit şi mama sa. Francisc a continuat să studieze la şcoala Fraţilor Marişti şi a terminat cursurile liceale la un institut cu profil chimie din Barcelona, coordonat de părinţii iezuiţi. Era un tânăr inteligent şi profund religios, atent la necesităţile celor săraci. După ce a intrat la Universitatea din Oviedo (Asturias), a început să frecventeze asociaţiile de tineri catolici prezente în oraş, în mod deosebit „Federaţia tinerilor creştini din Catalonia”, o ramură a Acţiunii Catolice Spaniole. A făcut parte şi din „Congregaţia Mariană”. După ce a luat diploma în ştiinţe chimice, a lucrat în complexul industrial chimic „Cross” din Lerida. În acest oraş a cunoscut-o pe Maria Pelegrí, de care s-a îndrăgostit.

Pe când se afla în stagiul de pregătire militară, au izbucnit tragicele evenimente ale Războiului Civil din Spania. A fost acuzat că este catolic practicant şi a fost întemniţat în noaptea dintre 21 şi 22 iulie 1936 de miliţienii republicani. A rămas arestat timp de 10 săptămâni. La 29 septembrie, Sărbătoarea sfinţilor arhangheli Mihail, Gabriel şi Rafael, a fost judecat de Tribunalul popular. În timpul procesului a reafirmat cu voce clară şi puternică credinţa sa: „Dacă este un delict faptul de a fi catolic, sunt cu siguranţă un delincvent, iar dacă aş avea mii de vieţi pentru a le oferi lui Dumnezeu, I-aş dărui mii de vieţi, pentru că este cine să mă apere”. A murit martir la orele 23.30.

După ce a citit scrisorile sale scrise în închisoare destinate apropiaţilor săi, papa Pius al XI-lea a afirmat că Francisc ar fi putut foarte bine să devină un model pentru toţi tinerii din Acţiunea Catolică din întreaga lume. În ajunul martiriului său, Francisc a scris: „Vieţile noastre sunt unite (dar acum sunt despărţite)... Ofer Domnului cu toată sinceritatea posibilă iubirea ce o am pentru tine; mi se întâmplă un lucru ciudat, dar nu simt nicio durere pentru moartea mea iminentă, ci o bucurie interioară, intensă, puternică... ca o presimţire a gloriei”.

Ultima ediţie a Martirologiului Roman îl aminteşte astfel în ziua comemorării martiriului său: „La Lerida, în Spania, amintirea Fericitului Francisc de Paula Castelló y Aleu, martir, care fiind condamnat la pedeapsa capitală în timpul aceleiaşi persecuţii, cu sufletul drept şi mare statornicie nu a pregetat să-şi ofere moartea sa pentru Cristos”.

Mormântul său nu a putut fi identificat, dar cu siguranţă a fost aruncat în „Groapa comună a martirilor” din Lerida. În anul 1958 a fost deschis procesul pentru a-l ridica pe Francisc la cinstea altarelor. Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat fericit la 11 martie 2001 împreună cu alte 232 de victime ale aceleiaşi persecuţii religioase ucise din ură faţă de credinţa catolică. În predica sa, papa polonez a afirmat: „Nu mai puţin edificatoare a fost mărturia altor martiri, printre care aceea a lui Francisc Aleu, de 22 de ani, chimist de profesie şi membru al Acţiunii Catolice, care, conştient de gravitatea momentului, nu a vrut să se ascundă, ci şi-a oferit tinereţea sa ca jertfă de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, lăsându-ne trei scrisori, exemple de putere, generozitate, seninătate şi bucurie, scrise cu câteva clipe înainte de a muri surorilor sale, directorului spiritual şi iubitei sale. Câte exemple de seninătate şi speranţă!”.

Cităm din prima dintre cele trei scrisori scrise de Francisc în seara dinaintea execuţiei sale: „Abia au citit condamnarea mea la moarte. Nu am fost niciodată mai liniştit decât acum. Sunt sigur că în această noapte voi fi cu părinţii mei în cer. Vă voi aştepta acolo. Providenţa lui Dumnezeu m-a ales ca victimă a erorilor şi păcatelor comise de noi. Eu merg la moarte cu plăcere şi seninătate. Acum am mai mult ca niciodată atâtea posibilităţi de a mă mântui. Misiunea mea în această viaţă s-a terminat. Ofer lui Dumnezeu suferinţele din aceste momente”.

Surorii sale i-a transmis: „Maria, sărmana mea soră! Tu trebuie să fii curajoasă şi să nu te simţi rănită de această lovitură a vieţii. Dacă Dumnezeu îţi va dărui copii, dă-le o sărutare din partea mea, de la unchiul lor care îi va iubi din cer. O îmbrăţişare puternică cumnatului meu. Sper că el va fi sprijinul tău în această viaţă şi va şti să mă înlocuiască...”.

Iubitei sale i-a scris: „Nu pot să simt tristeţe pentu moartea mea. O bucurie ciudată, intensă, interioară, puternică m-a cuprins în totalitate. Aş vrea să-ţi scriu o scrisoare tristă de despărţire, da nu pot. Mă simt cuprins de gânduri suave, ca o presimţire a gloriei... Aş fi vrut să-ţi vorbesc despre cât te-am iubit şi de cât îmi erai de dragă, despre cât de mult am fi fost fericiţi. Dar pentru mine toate acestea sunt pe un plan secundar. Peste câteva momente voi face un mare pas. Un lucru singur vreau să ţi-l spun: căsătoreşte-te, dacă poţi. Eu voi binecuvânta din cer căsătoria ta şi pe fiii tăi. Nu vreau ca tu să plângi, nu, nu vreau. Trebuie să fii mândră de mine. Te iubesc. Nu mai am timp să-ţi scriu”.

Comemorarea sa liturgică este la 28 septembrie.