Fericitul Alberto Marvelli (1918-1946)
Sarbatoare: 5 octombrie
Născut la Ferrara la 21 martie 1918, Alberto Marvelli a fost al doilea din şase fraţi, şi a crescut într-o familie cu adevărat creştină, în care viaţa de pietate se împletea cu activitatea caritativă, catehetică şi socială. A frecventat Oratoriul salezian şi Acţiunea Catolică, unde şi-a maturizat credinţa printr-o alegere decisivă: "programul meu se rezumă într-un cuvânt: sfânt".
Se ruga cu reculegere, învăţa catehismul cu convingere, manifesta zel apostolic, caritate, seninătate. Avea un caracter puternic, era hotărât, cu o voinţă fermă şi generos; avea un puternic simţ al dreptăţii, şi exercita o puternică influenţă asupra tuturor prietenilor săi. Era un tânăr un sportiv şi dinamic, căruia îi plăceau toate sporturile: tenisul, voleiul, atletismul, fotbalul, înotul, excursiile pe munte. Dar cea mai mare pasiune a lui era bicicleta, şi ca mijloc privilegiat al apostolatului şi al activităţii sale caritative.
În timpul Universităţii şi-a maturizat formarea culturală şi spirituală, alegându-şi-l ca model pe Piergiorgio Frassati. După ce a absolvit ingineria mecanică la 30 iunie 1941, Alberto a trebuit să plece în armată. Italia era în război; un război pe care Alberto îl condamna cu o fermitate lucidă: "să coboare repede pacea cu dreptate pentru toate popoarele, şi războiul să dispară pentru totdeauna din lume". Lăsat la vatră pentru că avea alţi trei fraţi pe front, a lucrat pentru o scurtă perioadă la FIAT, în Torino.
După tragicele evenimente din 25 iulie care au dus la căderea fascismului şi ocuparea pământului italian de către germani, la 8 septembrie 1943, Alberto s-a întors la Rimini. Ştia care este misiunea sa: să devină un operator al carităţii. După fiecare bombardament era primul care alerga să îi ajute pe răniţi, să îi încurajeze pe supravieţuitori şi să îi asiste pe muribunzi, să îi scoată dintre ruine pe cei îngropaţi de vii. De asemenea, Alberto împărţea celor săraci tot ceea ce reuşea să adune: saltere, pături, vase. Cumpăra de la ţărani şi negustori alimente, iar apoi cu bicicleta încărcată cu provizii mergea acolo unde ştia că este foamete şi boală. Uneori se întorcea acasă fără încălţări sau fără bicicletă: le dăduse celor care aveau mai mare nevoie.
În perioada ocupaţiei germane, Alberto a reuşit să salveze mulţi tineri de deportare. A reuşit, printr-o acţiune curajoasă şi eroică, să deschidă vagoanele deja sigilate şi pornite din gara Santarcangelo, şi să elibereze bărbaţii şi femeile care trebuiau să ajungă în lagărele de concentrare. După eliberarea oraşului, în 23 septembrie 1945, a avut loc prima întâlnire a Comitetului de Eliberare, din care făcea parte şi Alberto Marvelli. Nu era înscris în nici un partid, nu fusese partizan, dar toţi au recunoscut şi apreciat munca enormă depusă de el în favoarea celor prigoniţi.
Era tânăr de doar 26 de ani, dar înfrunta concret problemele cu competenţă, avea curaj în situaţiile cele mai dificile, şi o disponibilitate fără limite. Pe un mic carneţel Alberto scria: "a sluji este mai bine decât a fi slujit. Isus slujeşte". În acest spirit îşi împlinea fiecare îndatorire civică. Când au reapărut partidele în Rimini, s-a înscris în Partidul Democraţiei Creştine, trăind implicarea sa în politică asemenea unei slujiri aduse colectivităţii: activitatea politică putea şi trebuia să devină expresia cea mai înaltă a credinţei trăite.
Convins că "Nu trebuie să ducem cultura doar intelectualilor, ci întregului popor", a fondat o Universitate populară. A deschis o cantină pentru săraci; îi invita pe aceştia la Liturghie, se ruga cu ei, iar apoi la cantină le servea masa şi le asculta nevoile. Activitatea sa în favoarea tuturor era neobosită. Numărându-se printre fondatorii ACLI (Asociaţia Catolică a Muncitorilor Italieni), a înfiinţat o cooperativă pentru cei care lucrau în construcţii. Intimitatea cu Isus Euharisticul nu devenea niciodată închidere în sine, îndepărtare de angajamentele sale şi de istorie. Dimpotrivă, atunci când vedea că lumea din jurul lui se află sub semnul nedreptăţii şi al păcatului, Euharistia devenea pentru el forţă pentru a întreprinde o muncă de eliberare, capabilă să umanizeze faţa pământului.
În seara zilei de 5 octombrie 1946 se îndrepta cu bicicleta spre o adunare electorală, fiind şi el candidat pentru alegerile administraţiei comunale. La ora 20,30, l-a lovit un camion militar. A murit la doar 28 de ani, după câteva ore în care nu a mai fost conştient; mama lui Maria, puternică în durere, a fost alături de el. Întreaga Italie a deplâns moartea sa: în istoria apostolatului laicilor, figura lui Alberto Marvelli este aceea a unui autentic precursor al Conciliului Vatican II, în ceea ce priveşte implicarea laicilor pentru însufleţirea creştină a societăţii. Despre el, servul lui Dumnezeu Giorgio La Pira scria: "Biserica din Rimini va putea spune noilor generaţii: iată, vă arăt cum este viaţa creştină autentică".
Preluare dupa www.profamilia.ro & www.catholica.ro & www.vatican.va
Fericita Alexandrina Maria da Costa (1904-1955)
Sarbatoare: 13 octombrie
Alexandrina Maria da Costa s-a născut la Balasar, la 30 martie 1904, şi a fost botezată la 2 aprilie următor. A primit o educaţie creştină de la mama şi de la sora ei. Alessandrina a rămas în familie până la vârsta de şapte ani, apoi a fost trimisă la Pòvoa do Varzim, unde locuia în familia unui tâmplar, pentru a frecventa şcoala primară. Aici a făcut şi prima împărtăşanie, în 1911, iar în anul următor a primit Mirul de la Episcopul de Oporto. După un an şi jumătate s-a întors la Balasar, şi s-a mutat împreună cu mama şi sora ei în localitatea "Calvario", unde va rămâne până la moarte.
Întrucât avea o constituţie robustă, a început să lucreze la câmp, cot la cot cu bărbaţii, câştigând cât câştigau şi ei. La doisprezece ani s-a îmbolnăvit grav din cauza unei infecţii, ajungând în pragul morţii. S-a vindecat totuşi, însă starea sănătăţii ei avea să rămână mereu marcată de acest episod. La cincisprezece ani a avut loc o întâmplare decisivă pentru viaţa ei. Era în Sâmbăta Sfântă din 1918. În acea zi, ea şi sora ei Deolinda împreună cu o tânără ucenică coseau, când trei bărbaţi au forţat uşa de la camera unde se aflau ele şi au intrat înăuntru. Alessandrina, pentru a-şi salva curăţia ameninţată s-a aruncat de la fereastra aflată la o înălţime de patru metri. Consecinţele au fost teribile, deşi nu imediate. De fapt, până la vârsta de nouăsprezece ani a mai putut să se târască, dar ulterior paralizia a progresat încet, până când Alessandrina a rămas complet paralizată. Din 14 aprilie 1925, Alessandrina nu s-a mai ridicat din pat.
Timp de trei ani Alessandrina s-a rugat în continuu Domnului, prin mijlocirea Sfintei Fecioare, pentru a dobândi harul vindecării, promiţând că va deveni misionară dacă se va vindeca. Dar după ce a înţeles că suferinţa era vocaţia ei, a acceptat-o imediat. Spunea: "Sfânta Fecioară mi-a făcut un har şi mai mare. Mai întâi resemnarea, apoi conformarea deplină la voinţa lui Dumnezeu, şi apoi dorinţa de a suferi."
În această perioadă încep şi primele fenomene mistice, când Alessandrina începe o viaţă de intimă uniune cu Isus Euharistic. Într-o zi se afla singură, când i-a venit deodată acest gând: "Isuse, tu eşti prizonier în Tabernacol iar eu în patul meu din voinţa ta. Ne vom ţine companie." De atunci a început prima misiune: aceea de a fi lumina Tabernacolului. Petrecea nopţile ca într-un pelerinaj de la un tabernacol la altul, oferindu-se la fiecare Liturghie ca ofrandă pentru iertarea păcătoşilor. Creştea în ea tot mai mult iubirea pentru suferinţă. De vineri 3 octombrie 1938 până la 24 martie 1942, adică de 182 de ori, a trăit în fiecare vineri suferinţele Pătimirii. Alessandrina, depăşind starea obişnuită de paralizie, cobora din pat şi, prin mişcări şi gesturi însoţite de dureri înfricoşătoare, reproducea diferitele momente ale Căii Crucii, timp de trei ore şi jumătate.
"A iubi, a suferi, a repara", acesta a fost programul pe care i l-a indicat Domnul. Din 1934 - la invitaţia preotului iezuit Mariano Pinho, care a îndrumat-o până în 1941 - Alessandrina a început să scrie tot ce îi spunea Isus. În 1936, din porunca lui Isus, ea i-a cerut Sfântului Părinte, prin intermediul Pr. Pinho, să consacrare lumea Neprihănitei Inimi a Mariei. Această rugăminte a fost reînnoită de trei ori, până în 1941, motiv pentru care Sfântul Scaun l-a întrebat pe Arhiepiscopul de Braga despre Alessandrina. La 31 octombrie 1942, Papa Pius al XII-lea a consacrat lumea Inimii Neprihănite a Mariei, printr-un mesaj adresat la Fatima în limba portugheză. Acest act l-a reînnoit la Roma în Bazilica San Pietro, la 8 decembrie în acelaşi an.
Din data de 27 martie 1942 Alessandrina nu a mai mâncat, trăind din Euharistie. În 1943, timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi a fost strict controlată de medici specialişti, în spitalul "Foce del Douro" din Oporto. În 1944, noul îndrumător spiritual, preotul salezian Umberto Pasquale, a încurajat-o pe Alessandrina să continue să-şi scrie jurnalul. În acelaşi an, Alessandrina s-a înscris în Uniunea Cooperatorilor Salezieni. În 1950 Alessandrina a celebrat douăzeci şi cinci de ani de imobilitate. La 7 ianuarie 1955 i s-a prezis că acela va fi anul morţii ei. La 12 octombrie a cerut să primească ungerea bolnavilor, iar a doua zi, în aniversarea ultimei apariţii a Sfintei Fecioare Maria la Fatima, a murit. În 1978 rămăşiţele ei pământeşti au fost mutate din cimitirul din Balasar în biserica parohială, unde se află şi astăzi, într-o capelă laterală.
Preluare dupa www.profamilia.ro & www.catholica.ro & www.vatican.va
