Maison
De nous
Questions fr�quentes
Compte du Client
Contact

13 Octombrie - Fer. Alexandrina

13 Octombrie - Fer. Alexandrina
13 Octombrie Fericita Alexandrina Maria da Costa S-a nascut la Balasar (Portugalia), la 3 martie 1904, si a murit tot la Balasar, la 13 octombrie 1955. Alexandrina Maria da Costa este o laica portugheza care la varsta de 14 ani s-a aruncat de la fereastra pentru a-si apara fecioria. A ramas cu rani grave, care au dus-o la paralizia completa. Si-a imbratisat crucea si in diferite forme a participat la Patima lui Cristos. Din patul sau a desfasurat un apostolat pretios bazat pe rugaciune si pe sfaturile date numeroaselor persoane ce o vizitau, atrase fiind de virtutile si carismele sale extraordinare pe care le exercita intr-o totala ascultare fata de autoritatile ecleziastice. Decretul asupra virtutilor sale eroice a fost emanat in 1995. Etimologia: Alexandrina = mica protectoare a oamenilor (din greaca). In „Martirologiul Roman” se consemneaza: fericita Alexandrina Maria da Costa a murit la Balasar, aproape de Braga, in Portugalia; a ramas paralizata in totalitate pentru a scapa de relele intentii ale unui individ fata de ea, oferindu-si toate suferintele Domnului din dragoste fata de Dumnezeu si fata de fratii nevoiasi si contempland Misterul Euharistiei. Alexandrina Maria da Costa s-a nascut la Balasar, in provincia de Oporto, Arhidieceza de Braga, la 30 martie 1904, si a fost botezata la 2 aprilie, in Sambata Sfanta. A fost educata crestineste de catre mama ei, impreuna cu sora Deolinda. Alexandrina a ramas cu familia pana la varsta de sapte ani, iar apoi a fost trimisa la Povoa do Varzim, in gazda la familia unui tamplar, pentru a putea sa frecventeze cursurile scolii elementare care nu exista in Balasar. In acest orasel a primit Prima Sfanta Impartasanie, in 1911, iar anul urmator a primit sacramentul Mirului de la episcopul din Oporto. Dupa 18 luni s-a intors s-a intors la Balasar si a mers sa locuiasca cu mama si sora ei in apropiere, la „Calvario”, unde va ramane pana la moarte. A inceput sa munceasca pe ogoare, avand o constitutie foarte robusta: putea sa tina pasul chiar si cu barbatii si castiga la fel ca si ei. Copilaria sa a fost foarte dinamica: avand un temperament exuberant si comunicativ, era foarte iubita de prietene. La doisprezece ani s-a imbolnavit: din cauza unei grave infectii (probabil o febra intestinala tifoida) a ajuns la un pas de moarte, dar a reusit sa depaseasca pericolul. Sanatatea, insa, ii va fi afectata si subrezita pentru totdeauna. La varsta de 14 ani s-a intamplat un fapt decisiv pentru viata sa. Era Sambata Sfanta a anului 1918. In acea zi ea, sora ei Deolinda si o alta fata practicanta erau ocupate cu croitoria, atunci cand, deodata, si-au dat seama ca trei barbati voiau sa intre in camera lor. Desi usile erau inchise, cei trei au reusit sa le forteze si au intrat peste ele. Alexandrina, pentru a-si salva puritatea amenintata, nu a ezitat sa se arunce de la fereastra, de la o inaltime de 4 metri. Consecintele au fost teribile, chiar daca nu imediate. Intr-adevar, diferitele consultatii medicale la care a fost supusa ulterior au diagnosticat din ce in ce mai clar ca este vorba despre un fapt ireversibil. Pana la 19 ani a mai putut sa se tarasca pana la biserica, acolo unde, in reculegere, se retragea cu placere, spre marea uimire a celor din jur. Dupa aceea, paralizia a progresat tot mai mult, pana cand durerile i-au devenit cumplite, articulatiile si-au pierdut mobilitatea, iar ea a ramas complet paralizata. 14 aprilie 1925 a fost ziua cand Alexandrina s-a asezat pe pat pentru a nu se mai ridica niciodata in cei treizeci de ani pe care ii va mai trai pana la moarte. Pana in anul 1928 ea nu a incetat sa-i ceara Domnului, prin mijlocirea Sfintei Fecioare, harul vindecarii, promitand ca, daca ar fi fost vindecata, ar fi plecat ca misionara. Dar, atunci cand a inteles ca suferinta era vocatia sa, a imbratisat-o cu promptitudine. Obisnuia sa spuna: „Doamna Noastra mi-a dat un har si mai mare. La inceput resemnarea, apoi supunerea totala la vointa lui Dumnezeu, si, in sfarsit, dorinta de a suferi”. In acea perioada apar primele fenomene mistice, atunci cand Alexandrina a inceput o viata de mare comuniune cu Isus din Tabernacole, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria. Intr-o zi, pe cand era singura, a inceput sa reflecteze asupra unui anume aspect: „Isuse, tu esti prizonier in Tabernacol, iar eu in patul meu, din vointa ta. Haide sa ne tinem companie!”. De atunci a inceput prima misiune: sa fie ca o lampa a Tabernacolului. Isi petrecea noptile ca si cum ar fost in pelerinaj din Tabernacol in Tabernacol. La fiecare Liturghie se oferea Printelui Vesnic ca jertfa pentru cei pacatosi, impreuna cu Isus si dupa intentiile Sale. In Alexandrina a crescut tot mai mult iubirea pentru suferinta, mai ales ca vocatia sa de a fi o jertfa vie ii devenea tot mai clara. A depus un vot prin care se obliga sa faca mereu ceea ce era mai bine. Din ziua de vineri, 3 octombrie 1938, si pana la 24 martie 1942, adica de 182 de ori, a trait in fiecare vineri suferintele Patimii lui Cristos. Alexandrina, depasind starea obisnuita de paralizie, reusea in mod inexplicabil sa coboare din pat si, cu miscari si gesturi insotite de dureri ingrozitoare, reprezenta diferitele momente ale Caii Crucii, timp de trei ore si jumatate. „A iubi, a suferi, a repara” – acesta a fost programul pe care i l-a indicat Domnul. Din 1934 – la cererea parintelui iezuit Mariano Pinho, care a condus-o spiritual pana in 1941 – Alexandrina a inceput sa scrie de fiecare data ceea ce ii spunea Isus. In anul 1936, la dorinta lui Isus, ea i-a cerut Sfantului Parinte, prin intermediul parintelui Pinho, consacrarea lumii intregi la Inima Preacurata a Mariei. Si-a reinnoit aceasta cerere de mai multe ori pana in 1941, de aceea Sfantul Scaun l-a audiat de trei ori pe Arhiepiscopul de Braga despre cazul Alexandrinei. La 31 octombrie 1942, papa Pius al XII-lea a consacrat intreaga lume la Inima Preacurata a Mariei cu un mesaj transmis de la Fatima in limba portugheza. Acelasi act de consacrare l-a reinnoit la Roma, in Bazilica Sfantul Petru, la 8 decembrie 1942. Din data de 27 martie 1942, Alexandrina nu a mai mancat, traind doar din Euharistie. In 1943, timp de patruzeci de zile si patruzeci de nopti a fost controlata medical de mai multi experti, la spitalul Foce del Duro din Oporto, care nu au reusit sa explice in mod stiintific cum reusea sa traiasca fara absolut nici o alta alimentatie. In 1944, noul director spiritual, salezianul Umberto Pasquale, a incurajat-o pe Alexandrina pentru ca sa continue sa-si dicteze jurnalul sau, dupa ce a constatat inaltimile spirituale la care ajunsese, lucru pe care ea l-a facut in spirit de ascultare pana la moarte. In acelasi an 1944, Alexandrina s-a inscris in Uniunea Cooperatorilor Salezieni. A voit sa aseze diploma de „cooperatoare” „intr-un loc unde sa-l pot vedea mereu”, pentru a putea colabora cu durerea si rugaciunile sale la mantuirea sufletelor, mai ales a celor tinere. S-a rugat si a suferit mult pentru sfintenia „cooperatorilor” din intreaga lume. In ciuda suferintelor sale, ea a continuat sa se intereseze si sa se implice in favoarea saracilor, a binelui spiritual al enoriasilor si a multor altor persoane care ii cereau ajutorul. A promovat si organizat mai multe celebrari liturgice dedicate rugaciunii si predicarii in parohia sa. In ultimii ani de viata tot mai multe persoane veneau la ea chiar si din locuri indepartate, atrase de faima ei de sfintenie; multe dintre acestea au atribuit sfaturilor sale convertirea lor. In anul 1950 Alexandrina a sarbatorit cel de-al XXV-lea an de imobilitate. La 7 ianuarie 1955 i-a fost prevestita moartea, iar la 12 octombrie a primit Sfantul Maslu. La 13 octombrie, aniversarea ultimei aparitii a Sfintei Fecioare la Fatima, a fost auzita spunand: „Sunt fericita pentru ca merg in cer”. La ora 19.30 si-a incredintat sufletul Tatalui Ceresc. Pe mormantul sau se pot citi aceste cuvinte, dorite chiar de ea: „Pacatosilor, daca cenusa trupului meu poate sa va foloseasca la mantuire, apropiati-va, treceti pe deasupra, calcati-o pana ce va disparea. Dar nu mai pacatuiti; nu-l mai ofensati pe Isus al nostru!”. Aceasta fraza poate fi o sinteza a vietii sale dedicata cu exclusivitate mantuirii sufletelor. La Oporto, in dupa-amiaza zilei de 15 octombrie, florarii au ramas fara nici un trandafir alb: toti fusesera vanduti. Intr-adevar, o multime de oameni au vrut sa-i aduca un ultim omagiu cu aceste flori Alexandrinei, cea care fusese trandafirul alb al lui Isus.