Sfântul Bernard (1090-1153)
Sarbatoare: 20 august

Persoana şi viaţa Sf. Bernard sunt caracterizate printr-o extraordinară putere de atracţie; fiinţa lui a fost pătrunsă de idealul vieţii călugăreşti benedictine în atare măsură, încât a devenit un magnet puternic, care a atras între zidurile aspre ale mănăstirilor sute de suflete, începând cu propria-i familie.

Bernard s-a născut în 1090, într-un castel de lângă localitatea Fontaine, aproape de oraşul Dijon, în partea de est a Franţei. Era al treilea între şase fraţi. Copilăria şi adolescenţa a petrecut-o urmând şcoala mănăstirească din apropiere şi apoi cursurile superioare. Pe când era student, colegii săi îi respectau atât de mult delicateţea şi seriozitatea, încât, atunci când se apropia el, dacă eventual se aflau în conversaţii uşuratice, spuneau: "Să tăcem, se apropie Bernard" Sufletul lui Bernard era stăpânit de două mari iubiri: crucea lui Isu, şi mama. Deseori, îi văzuse în casa părintească pe pelerinii care veneau de la Locurile Sfinte, purtând semnul crucii pe haine şi pământ de pe Muntele Golgota în sacul de pe spate; inima lui se aprinse de o mare iubire faţă de Cristos răstignit. Fiinţa care îl înţelegea deplin, căruia el îi destăinuia elanurile inimii, era mama lui; sufletele lor erau atât de unite, încât, la moartea mamei, Bernard a hotărât să părăsească bucuriile şi splendorile castelului părintesc, spre a se retrage în mănăstire.

Tatăl şi fraţii s-au împotrivit energic şi, pentru a-l abate de la acest gând, i-au propus să urmeze cursurile la o universitate din Germania; Bernard a acceptat şi a pornit la drum. El întâlneşte o Cruce singuratică, se aruncă în genunchi şi cere lumină de la Atotputernicul. Un glas lăuntric îi şopteşte că Cel răstignit pe Cruce şi Biserica au nevoie nu de oameni învăţaţi, ci de oameni care să iubească sincer sărăcia şi jertfirea pentru mântuirea tuturor. S-a întors din drum şi i-a convins pe fraţii săi şi pe tatăl său să-i îngăduie împlinirea hotărârii luate. Astfel, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, a intrat în mănăstirea benedictină de la Citeaux. Discuţiile avute cu fraţii lui au lăsat urme adânci în sufletele lor. Bunul Tescelin, tatăl lui Bernard, a rămas consternat văzând cum şi ceilalţi copii, unul câte unul, părăseau comodităţile castelului părintesc pentru a-l urma pe Bernard. Guido, fratele mai mare, şi-a părăsit chiar şi soţia, care s-a făcut călugăriţă. Nisard, ultimul dintre fraţi, a părăsit şi el viaţa lumească, urmat de unica lor soră, Ombelina, şi de unchiul Gaudry, care a dezbrăcat armura de ostaş pentru a îmbrăca sacul vieţii călugăreşti. În cele din urmă, şi Tescelin a cerut să intre în mănăstire, unde se afla întreaga familie. Un caz asemănător nu se mai întâlneşte în istoria Bisericii. Deoarece numărul tinerilor care doreau să intre în rândul cistercienilor era tot mai mare, abatele Ştefan Harding a hotărât să înfiinţeze şi alte centre. În grupuri de câte doisprezece călugări, erau trimişi în diferite locuri pentru a pune temeliile unei aşezări noi. Unul dintre aceste grupuri, al treilea, a fost pus sub conducerea lui Bernard.

Mica ceată de călugări, purtând în faţă o cruce grea de lemn şi cântând imnuri de laudă Domnului, au străbătut o cale lungă, până au ajuns într-o vale largă, bine adăpostită. Locul li s-a părut deosebit de potrivit şi au hotărât să rămână acolo, schimbându-i numele din "Valea buruienilor amare" în "Valea luminoasă" "Clairvaux" - "Chiaravalle". Fraţii, experţi în lucrări manuale, ca toţi benedictinii, au înălţat în grabă adăposturi pentru rugăciune, pentru dormit, pentru a pregăti cele necesare traiului. Bernard a impus o asprime care i-a deranjat pe mulţi, dar a fost preţuită de sufletele tari şi hotărâte; numai după câţiva ani, în "Valea luminoasă" trăiau în rugăciune, în muncă şi în totală ascultare peste şapte sute de călugări. Severitatea modului lor de viaţă era luminată şi îndulcită de iubirea delicată şi intensă faţă de Cristos Răstignit, faţă de Fecioara Maria şi faţă de ceilalţi fraţi. Bernard a îndreptat către Preacurata Fecioară Maria toată afecţiunea de care poate fi capabilă inima unui copil faţă de mama sa; iar compasiunea faţă de Isus răstignit pe cruce l-a determinat să nu-şi permită niciodată a râde în mod nestăpânit. "Să iubim" - le spunea el fiilor săi sufleteşti - "şi vom fi iubiţi, în cei pe care îi iubim vom afla odihnă, şi aceeaşi odihnă o vom oferi celor pe care îi iubim. A iubi în Dumnezeu înseamnă a avea dragoste; a căuta să fim iubiţi în Dumnezeu înseamnă a sluji dragostei".

Din mănăstirea de la Clairvaux, Bernard a răspândit lumina sa asupra întregii creştinătăţi. Deşi cu un organism fragil şi niciodată sănătos, a străbătut jumătate din Europa, a însufleţit desfăşurarea multor concilii şi diete, i-a rechemat la datoriile lor pe regii Franţei, a dezbătut problemele teologice ridicate de Abelard şi Gilbert de Porée, a predicat o cruciadă pentru eliberarea Locurilor Sfinte. De trei ori a trecut Munţii Alpi pentru a pune capăt schismei declanşate de antipapa Anaclet al II-lea şi pentru a contribui la reforma curiei romane, atacată de Arnold de Brescia; i-a scris papei Eugen al III-lea tratatul "Despre examinare" - "De consideratione". Acţiunea de reformator a Sfântului Bernard s-a exercitat nu numai asupra mănăstirilor cisterciene, dar şi asupra clerului, a templierilor, chiar şi asupra benedictinilor de la Cluny, care însă nu au consimţit niciodată, aşa cum cerea el, să îndepărteze operele de artă din bisericile lor.

După ostenelile activităţii zilnice, Bernard se retrăgea în chilia sa şi scria cărţi pătrunse de optimism şi suavitate, cum sunt: Tratatul despre iubirea de Dumnezeu, sau Comentariu la Cântarea Cântărilor, o adevărată declaraţie de dragoste faţă de Preacurata Fecioară Maria El a compus textul şi melodia minunatului imn "Ave Maris Stella" - "Bucură-te, Steaua Mării"; tot lui i se datorează cuvintele "O clemens, o pia, o dulcis Virgo Maria!" - "O milostivă, o blândă, o dulce fecioară Maria!", cuvinte adăugate la vechea rugăciune: Salve Regina - "Bucură-te Regină". De la Sf. Bernard au rămas alte douăsprezece tratate spirituale, mai mult de trei sute de predici, peste cinci sute de scrisori. Pentru toate acestea, este considerat "ultimul dintre Sfinţii Părinţi şi la fel de mare cât şi cei mai mari dintre ei". Biserica l-a declarat "învăţător al Bisericii".

Cu puţine clipe înainte de a muri, în seara zilei de 20 august 1163, astfel îi mângâia pe fraţii săi: "Nu ştiu de cine să ascult: de iubirea faţă de fiii mei, care vor să mă reţină aici, sau de iubirea Dumnezeului meu, care mă trage acolo, sus".

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

*************************************************

SFÂNTUL BERNARD DE CLAIRVAUX (1090-1153)
abate, învatator al caritatii
Sarbatoare: 20 august

“Legea imaculata a Domnului este caritatea, care nu cauta propriul interes, ci interesul celor multi. Si este numita legea Domnului, atât pentru ca el traieste din ea, cât si pentru ca nimeni n-o poseda decât daca i-a fost daruita... Ce anume pastreaza în cadrul Sfintei Treimi cea mai înalta si inefabila unitate, daca nu caritatea? Exista asadar o lege, o lege a Domnului, caritatea care uneste Treimea si o aduna în sine prin legatura pacii... Ea este însasi substanta lui Dumnezeu... Aceasta este o lege eterna, care creaza si conduce universul”[1].
Aceste cuvinte, ale “doctorului caritatii”, par sa le anticipeze cu opt secole pe acelea ale Conciliului al II-lea din Vatican: “Legea fundamentala a perfectiunii umane, si deci, si a transformarii lumii este noua lege a caritatii”[2]. Pentru aceasta, Bernard, în timp ce afirma solemn ca necesitate pentru calugar fuga de lume, se cufunda profund în ea pentru a o transforma.
El a fost, de asemenea, numit, de papa Pius al VIII-lea, în 1830, “învatator din care curge miere”, nu pentru ca ar fi avut un caracter dulce, ci pentru ca “el a excelat în a distila din textele biblice sensul care era ascuns... si în aceasta el i-a urmat pe Origene, pe sfântul Augustin, si întreaga era patristica de care s-a simtit atât de aproape. El, însa, a facut aceasta si ca om al timpului sau, cu toate resursele unei sensibilitatii intense si delicate; a facut-o cu aportul acelui întreg complex de daruri personale care dau operei sale o fascinanta originalitate, data de entuziasm si clarviziune, vigoare speculativa si simplitatea privirii, emotia si stapânirea de sine, perfectiunea artei literare si spontaneitatea; si, de asemenea, face aceasta în lumina acelui har mistic caruia uneori îi vor dezvalui caracterul sublim”[3]. Nu întâmplator, a fost numit “ultimul dintre sfintii parinti, cu nimic inferior celor dintâi”.

O chemare irezistibila si comunitara

Bernard s-a nascut în 1090, în castelul din Fontaine, aproape de Dijon, în regiunea Borgogne, în familia lui Tesselin si Aletta de Montbard, un cuplu ideal si profund crestin, în sânul careia au fost sapte fii, sase baieti si o fata, si în care au trait ca într-un mic paradis. Fata de Bernard, cel de-al treilea copil, mama a avut o grija deosebita, simtind ca el este un copil cu totul special; o afectiune la care fiul a stiut sa raspunda la rândul sau.
În timp ce fratii mai mari se orientau spre cavalerie, el a preferat studiul pe lânga canonicii seculari de la Saint Vorles a Châtillon-sur-Seine, unde familia sa avea o frumoasa casa.
În 1107, Aletta a murit si Bernard, desi i-a simtit lipsa, a continuat sa se inspire din sfaturile ei si, când i-au propus sa întreprinda o cariera bisericeasca în Germania, gândindu-se la mama sa, care i-a strecurat în inima setea de sfintenie, a refuzat propunerea. Voia sa se daruiasca lui Dumnezeu, dar nu pentru a face cariera.
În 1110, Bernard s-a retras la casa din Châtillon, si aici, asemenea lui Augustin, a meditat îndelung înainte de a se decide asupra propriului viitor. Exemplul si cuvântul sau înflacarat vor atrage alti treizeci de tineri, rude si prieteni, unii dintre ei chiar casatoriti. De ce sa-ti consumi viata în slujba acestui sau acelui duce sau chiar a împaratului însusi - le spunea Bernard -, când exista posibilitatea de a te pune direct în slujba lui Dumnezeu ca un calugar?
Ne putem imagina usor consideratiile pe care el le facea acestor prieteni din ceea ce i-a scris mai târziu unui studios, Walter de Chaumont, care întârzia cu intrarea sa în manastire. Bernard l-a dojenit cu asprime: “Sufar la gândul ca inteligenta ta ascutita si rezultatele eruditiei tale se consuma în studii desarte si usuratice; ma gândesc la tine, care, cu darurile mari pe care le-ai primit, nu-l slujesti pe Cristos, autorul lor, ci lucrurile trecatoare. Si daca te-ar lovi o moarte neasteptata si te-ar rapune?”[4]
Si studentilor din Paris le spunea: “Cel caruia îi place banul, nu se satura niciodata de el; cine iubeste placerea, nu se satura de ea; cine cauta gloria, mai mult, cine iubeste lumea, nu se satura niciodata de ea... Cine dintre voi doreste sa fie satul, sa înceapa prin a simti foame de dreptate, si cu siguranta ca se va satura. Doreste acea pâine care este din belsug în casa Tatalui si vei descoperi îndata ca vei avea repulsie fata de aceea a porcilor”[5].
Bernard si prietenii sai au cerut si obtinut sa intre în manastirea din Cîteaux, unde, de câtiva ani, o mâna de calugari curajosi cautau sa traiasca regula benedictina conform spiritului originar, dar bateau pasul pe loc din cauza lipsei de vocatii. Sosirea lui Bernard si a tovarasilor sai a dat un nou impuls initiativei si a facut sa se ridice si alte vocatii, asa încât, dupa cinci ani, Bernard a fost ales sa fondeze împreuna cu cei doisprezece tovarasi ai sai o noua abatie într-o localitate numita pâna atunci Valea Amaraciunii si pe care el a transformat-o în Valea Luminii: Clairvaux.

La Clairvaux, Dumnezeu si-a asezat locuinta

Noul abate a primit binecuvântarea si, cu acea ocazie, probabil ca a si fost sfintit preot. Începuturile abatiei nu au fost usoare. Calugarii si-au suflecat mânecile, au taiat copaci, au canalizat apa, au construit o prima locuinta, dar au suferit frigul si foamea. Bernard, fragil din punct de vedere fizic si nefiind obisnuit cu muncile grele, s-a resimtit mult si, pentru a se vindeca, a trebuit sa se retraga circa un an într-o casuta construita anume pentru el.
Noua experienta monastica si faima acelor primi calugari, aproape toti proveniti din clasa nobila, au atras si aici multe vocatii si Bernard a putut astfel sa fondeze prima filiala în localitatea Tre Fontane.
Toti fratii lui Bernard au intrat în manastire si sora sa, Umbelina, era si ea într-o manastire feminina. În castelul din Fontaine ramasesera numai tatal si fratele cel mai mic, mostenitor al tuturor bunurilor. Se povesteste ca tânarul s-a plâns lui Bernard si tatalui sau spunând: “Pentru voi ati ales partea cea mai buna, si mie mi-ati lasat lucrurile pamântesti”. Dar pentru ca si acesta a intrat la Clairvaux, Bernard, pentru a nu-si lasa tatal singur, i-a propus sa vina si el. Batrânul a ramas mai întâi perplex, apoi a acceptat, cu o conditie: ca nimeni sa nu stie ca el era tatal abatelui si sa i se permita sa se ocupe de lucrurile cele mai umile. Întreaga familie era de acum cistercina, în timp ce Aletta, din cer, nu putea decât sa se bucure de acest lucru.
În 1119, a fost fondata abatia din Fontena..., si mai apoi au fost fondate cel putin câte doua în fiecare an, în diferite parti ale Europei. Parea ca toata lumea B spuneau contemporanii B a devenit cistercina. Dar care era energia ce se degaja din aceste abatii bernardiene, încât atrageau atâtea persoane?
“Bernard, într-o celebra predica[6], spunea: “Toata filozofia mea înalta, astazi, consta în a cunoaste ca Isus exista si ca a fost rastignit”. Si, când Bernard a pornit cu primii sai tovarasi pe drumul pe care Dumnezeu i l-a aratat, l-a ales numai pe Dumnezeu pe drumul crucii sale, “viata sa cu tovarasii sai B spune Guillaume de Saint-Thierr... B era dragoste”. Si “cei care vedeau cum se iubeau, recunosteau ca Dumnezeu era cu ei”[7]. Multime mare se îndrepta în pelerinaj sa vada... pe cine? Pe Dumnezeu care, într-un fel, “se manifesta prin iubirea reciproca a calugarilor”[8].
Calugari care se ocupa cu treburi gospodaresti
Daca primii însotitori ai lui Bernard erau cu totii fii de nobili, mai apoi au venit si numeroase persoane, chiar si dintre taranii analfabeti, sa-i ceara sa-l urmeze pe el. Abatele nu a avut dubii: daca Dumnezeu îi chema, el nu putea decât sa le deschida portile. Chiar daca nu se puteau dedica corului si studiului, meseria lor era la fel de pretioasa pentru comunitate si pentru societate. Împrastierea gunoiului pe câmpuri pentru Bernard valora cât cântatul psalmilor în Biserica. Si putea spune aceasta cu glas tare, pentru ca toti calugarii sai îmbratisasera munca manuala si aveau ca regula sa nu primeasca pamânturi pe care sa nu le poata cultiva cu propriile mâini.
Calugarii cu menire gospodareasca faceau, deci, voturi ca toti ceilalti, locuiau în abatiile sau în casele construite în mijlocul câmpurilor de cultivat sau de folosit ca pasuni. Cei care locuiau departe veneau în fiecare duminica în abatie pentru a participa la liturgie, sa asculte instructiunile abatelui si sa ia masa cu întreaga comunitate.
“Cea mai mare contributie pe care fratele laic o putea da vietii de manastire era munca mâinilor sale. Asta nu însemna, totusi, ca rolul sau în familia monastica a fost numai economic... Munca manuala era parte indispensabila pentru o viata modelata pe aceea a lui Isus, si, ca atare, reprezenta o obligatie pentru calugarii coristi, ca si pentru cei ce se ocupau cu treburile gospodaresti. La timpul culesului, ei munceau pe câmp cot la cot”[9].
Tocmai acesti calugari, adeseori analfabeti, au fost cei care au dezvoltat tehnicile avansate în agricultura si în îmblânzirea animalelor, care au construit mori de apa si au stiut sa foloseasca puterea hidraulica chiar si în atelierele mecanice. Descoperirile lor au devenit foarte curând patrimoniu al umanitatii.

Maestru de viata

Bernard nu numai ca era un exemplu în observarea regulii, dar era si un admirabil maestru. Goffredo de la Roche-Vanneau, abate de Fontena..., aflându-se în vizita la Clairvaux, ascultând explicatia pe care Bernard o facea calugarilor sai despre al saptelea capitol al regulii sfântului Benedict, în privinta gradelor de umilinta, a ramas entuziast si, dorind sa o repete calugarilor sai, i-a cerut lui Bernard sa i-o scrie. Asa a aparut prima opera a sfântului: Gradele umilintei si ale mândriei, opera în care descrie drumul pe care crestinul trebuie sa-l parcurga pentru a ajunge cât mai curând la acea iubire a lui Dumnezeu care alunga orice teama si ne pregateste sa primim de la Tatal darul contemplatiei.
În timp ce Bernard era cu totul preocupat sa consolideze si sa raspândeasca idealul ordinului sau, a scris Scrisoarea despre iubire adresata certozinilor, care a fost adaugata altei scrisori compuse pentru cardinalul Aimerico, cancelar al Curiei Romane. Cardinalul l-a întrebat cu ce masura trebuie sa-l iubim pe Dumnezeu, si Bernard, referindu-se la Severo di Milevi, i-a raspuns: “Masura iubirii fata de Dumnezeu este aceea de a-l iubi fara masura”[10].
Aceasta iubire casta si fara masura duce omul la cea mai intima comuniune cu Dumnezeu, la întâlnirea si la îmbratisarea dintre libera vointa umana si caritate ca dar al lui Dumnezeu. “Când - suspina Bernard - se va putea face experienta acestui impuls în baza caruia spiritul, îmbatat de iubirea fata de Dumnezeu, uita de sine, se considera pe sine un vas de aruncat la gunoi, se avânta cu totul spre Dumnezeu si, unindu-se cu Dumnezeu, devine un singur duh cu el si spune: “Trupul meu si inima mea nu mai sunt; Dumnezeu este pentru vesnicie partea inimii mele, Dumnezeu este parte din mine însumi”? Nu voi ezita sa-l proclam fericit si sfânt pe acela caruia îi va fi data o asemenea experienta în aceasta viata muritoare, mai des sau cel putin o singura data, si aceasta fie si în treacat, chiar pentru un singur moment. Sa te pierzi într-un oarecare mod pe tine însuti, ca si cum n-ai mai exista, si sa nu mai ai deloc constiinta despre tine însuti, si sa te golesti de tine, si sa te consideri un nimeni, înseamna deja ca
te simti în cer, nu mai este un simplu sentiment uman”[11].
Bernard nu ar fi putut descrie cu atâta claritate aceasta experienta mistica, daca nu ar fi avut-o personal. Si el continua: “Sa ajungi la un asemenea sentiment înseamna sa te îndumnezeiesti. Asa cum o mica picatura de apa într-o mare cantitate de vin pare ca pierde în întregime propria-i natura, pâna la a-si asuma gustul si culoarea vinului, asa cum un fier pus în foc si ajuns în starea de incandescenta îsi pierde forma originara pentru a deveni întru totul asemenea focului, asa cum aerul patruns de lumina soarelui primeste stralucirea luminii, încât nu pare doar iluminat, dar pare lumina însasi, la fel, în cei sfinti va fi necesar ca orice sentiment uman, într-o maniera inefabila, sa se dizolve si sa se cufunde în vointa lui Dumnezeu. Altfel, cum va putea fi Dumnezeu totul în toti, daca va ramâne în om ceva care apartine omului? Va ramâne, desigur, substanta omului, dar într-o alta forma, glorie si putere”[12].
Este identificarea cu Cuvântul divin: “Fericit sufletul îmbracat cu frumusetea casta, cu haina candida a inocentei ceresti, pe care le da conformitatea glorioasa cu tine, o, Cuvânt care esti “candoarea vietii vesnice, splendoare si imagine a substantei lui Dumnezeu”... Maiestatea ta nu-l înspaimânta, deoarece asemanarea îl asociaza cu tine, iubirea îl uneste cu tine, profesiunea îl logodeste cu tine... O, Cuvânt divin, da-mi ca, abandonând orice lucru, sa ma uneasca cu tine toate dorintele mele, sa traiesc din tine, sa ma las condus de tine, sa traiesc prin tine, pentru a te putea naste pe tine; fa ca eu sa pot spune: “Pentru mine, a trai înseamna Cristos si a muri este un câstig”; atunci voi fi mireasa ta. Inima ta de mire se va odihni în mine, stiind ca îti va fi credincioasa inima mea, care a dispretuit totul din iubire fata de tine si le considera pe toate vrednice de dispret pentru a te câstiga si poseda doar pe tine”[13].
Nu numai manastirea...
Bernard era un mistic si voia sa traiasca departe de lume, cufundat în “Valea Luminii”, dar, la un moment dat, i-au sosit de la Roma vesti triste. În 1130, la moartea papei, o parte dintre cardinalii reuniti în graba l-au ales pe Inocentiu al II-lea, dar exponentii unei alte factiuni, imediat dupa aceea, au ales pe un altul, Anaclet al II-lea. La chemarea “Miresei lui Cristos”, atât de rau redusa de setea de putere a unor fii ai ei mai influenti, Bernard si-a lasat linistea cenobiului si a strabatut Franta, Anglia, Germania si Italia, pâna când a reusit sa faca cunoscut tuturor ca succesorul legitim al lui Petru este Inocentiu al II-lea.
Într-una dintre calatoriile sale la Roma, mai înainte de a sosi la Paris, a fost invitat de arhiepiscopul locului sa vorbeasca studentilor, în majoritate clerici. Bernard a declinat invitatia si i-a poruncit calugarului care îl însotea sa aleaga un alt itinerar, tocmai pentru a evita Parisul, dar în dimineata urmatoare, si-a schimbat ideea si s-a îndreptat spre oras. Oprirea la Paris nu a fost fara roade: Bernard a câstigat pentru viata monastica trei studenti si din discursul sau s-a nascut micul tratat Despre convertire.
În aceasta carte, aminteste ca convertirea este opera lui Dumnezeu, în timp ce datoria omului este sa asculte cuvântul lui Dumnezeu si sa-l împlineasca. Este interesant de notat ca aici cuvântul nu este Biblia, ci glasul interior al constiintei, care nu este niciodata în contrast cu Sfânta Scriptura, dar este trezit de ea prin meditatii asidue. “Nu spera B spune el B sa auzi de la mine ceea ce ratiunea reuseste sa adune în memoria ta... Fa ca auzul sa fie atent la ceea ce este mai intim în tine!”[14].
“Spre aceasta voce intima, deci, va îndemnam sa va îndreptati urechile inimii, straduindu-va sa-l ascultati înlauntrul vostru pe Dumnezeu care va vorbeste mai degraba decât atunci când ascultati pe cineva stând în fata voastra si va adreseaza cuvântul. Aceea, într-adevar, este vocea care umple din nou de stralucire si de admirabila virtute, care scutura deserturile, sapa secretele ascunse, alunga lâncezeala din suflete”[15]. Apoi, ca si în alte scrieri, indica drumul de parcurs al convertirii pâna la contemplare, prin practica fericirilor evanghelice.
Întors în linistea manastirii, nu a putut sa se bucure prea mult de ea. Atunci, s-a declansat controversa teologica cu Abelard, si Bernard nu a avut liniste pâna ce doctrina acestui foarte cult abate nu a fost condamnata de Conciliul de la Sens. Lupta pentru puritatea credintei a fost foarte dura si Bernard, cu limbajul sau înflacarat si întepator, nu a reusit uneori sa evite excesele.

Femeile si Maria

Un alt titlu dat lui Bernard este acela de doctor marian. În realitate, el nu a scris prea mult despre Maria, dar a centrat asa de bine rolul ei în viata Bisericii si a descris-o într-un limbaj asa de cuceritor - mai ales în discursurile ocazionate de sarbatorile liturgice -, încât a meritat pe drept acest titlul. Pentru el, Maria este exemplul cel mai perfect al vietii monastice cistercine, ca si pentru celelalte forme de viata crestina. El îi cânta fecioria, dar îi lauda, înainte de toate, umilinta: “Pentru fecioria sa i-a placut lui Dumnezeu, dar a zamislit pentru umilinta sa”. Îi cânta bucuriile maternitatii si durerile compasiunii sale fata de Fiu, dar mai presus de toate, o prezinta ca model de virtute pentru toti crestinii.
Despre Maria la picioarele crucii, el a scris: “Forta durerii a patruns inima ta, asa ca noi te consideram mai mult decât martira, pentru ca suferintele tale interioare, ale sufletului tau, au depasit chiar chinurile trupului. Oare nu au fost pentru tine mai mult decât o sabie care ti-au strapuns si deschis inima si sufletul, cuvintele lui: “Femeie, iata fiul tau”?” Ce schimb! Ti l-a dat pe Ioan în locul lui Isus, slujitorul, în locul stapânului, discipolul, în locul maestrului, fiul lui Zebedeu, în locul Fiului lui Dumnezeu, un simplu om, în locul adevaratului Dumnezeu”[16].
Cu ocazia sarbatorii Adormirii Maicii Domnului, el îsi exprima toata încrederea fata de Maria: “O, Fecioara binecuvântata... cu evlavia ta, reveleaza lumii acel har pe care tu l-ai aflat lânga Dumnezeu: cu sfintele tale rugaciuni, obtine iertare celor vinovati, vindecare celor bolnavi, tarie celor slabi, mângâiere celor mâhniti, ajutor si eliberare celor care se afla în primejdie”[17].
Nu numai despre Maria, dar despre fiecare femeie, Bernard a avut întotdeauna un concept foarte înalt, admirând frumusetea si inteligenta propriei mame si a surorii sale, Umbelina. O scrisoare, atribuita lui în mod gresit, sugera faptul ca el ar fi fost un misogin. Nimic mai fals. Niciodata nu a introdus în scrierile sale un cuvânt împotriva femeilor si, când s-a confruntat cu slabiciunile lor, atunci s-a grabit sa spuna ca acestea sunt comune tuturor creaturilor umane. El noteaza faptul ca, dupa înviere, darurile lui Dumnezeu au fost date mai întâi femeilor si apoi barbatilor, deoarece Cel Înviat s-a aratat mai întâi lor si apoi apostolilor[18].
În serviciul Bisericii Universale
În 1145, a fost ales papa Eugen al III-lea, care a fost discipolul sau la Clairvaux. Pentru el a scris Consideratia. Poate mai mult decât o analiza a cartii, ar fi mai potrivit sa spun ceva despre modul cum el concepea oficiul de episcop al Romei.
Dupa ce l-a avertizat pe iubitul sau discipol despre slabiciunea umana si a stigmatizat viciile de la curtea pontificala, reafirma credinta sa în misiunea papei, dar îi aminteste ca autoritatea indiscutabila a lui Petru nu trebuie sa fie schimbata niciodata cu stapânirea, deoarece el este chemat “sa prezideze pentru a ajuta”. Cât îi priveste pe episcopi, acestia trebuie sa gaseasca în papa garantul unitatii Bisericii si sa fie recunoscuti ca reprezentanti ai lui Cristos, deoarece si ei au primit puterile direct de la Dumnezeu. De aceea, nu papa este “dominus”, stapânul lor, ci Petru, care îi confirma.
Bernard nu are despre Biserica conceptul ca ar fi o societate perfecta, ci popor peregrin; ea nu este compusa din persoane bune, care traiesc în interior, în opozitie cu cei rai, care traiesc afara, ci este formata din barbati si femei care, în întreaga lor viata, lupta pentru a ajunge la perfectiune. “Bernard aseamana Biserica cu mireasa din Cântarea Cântarilor, care este în acelasi timp neagra si frumoasa, sau cu navodul care contine pesti buni si rai”[19].
În timpul sau era foarte vie controversa medievala privind cele doua puteri, aceea spirituala, a papei, si aceea temporala, a împaratului. Desi în atâtea aspecte era în mod necesar fiul timpului sau, Bernard ne surprinde prin luarea sa de pozitie în privinta acestui argument. El recunoaste ca cele doua puteri sunt distincte si ca amestecarea lor este periculoasa. El spune clar despre împarat ca are tendinta de a-si atribui dreptul de învestitura a episcopilor, ca ameninta libertatea Bisericii si independenta ei. În acelasi timp, nu admite ca papa sa se interpuna în sfera temporala[20].
Bernard a intrat si în aventura cruciadelor din însarcinarea lui Eugen al III-lea, dar a fost un faliment. Mai norocos a fost cu reusita regulii pentru Ordinul Templierilor, pregatita de el din însarcinarea legatului papal în timpul Conciliului de la Tro...es. Calugarul-cavaler - conform acestei reguli - nu numai ca apara locurile sfinte, dar lupta cu raul sub toate formele sale. De aceea, chiar daca trebuie sa poarte armele traditionale a cavalerilor laici pentru a descuraja agresiunile, el se va folosi, înainte de toate, de armele tipice evangheliei: saracia, castitatea si ascultarea. Prezenta lor în locurile sfinte trebuia sa asigure crestinilor pacea necesara pentru vizitarea cu devotiune a tarii lui Isus si sa împlineasca acolo opere de milostenie.
Sfântul abate s-a opus cu energie persecutiei împotriva evreilor în tarile europene si în Palestina: “Evreii nu trebuie sa fie persecutati si nici alungati... Daca au fost violenti cu noi, pentru aceasta nu trebuie sa raspundem cu violenta la violenta”.
Omul tuturor timpurilor
Bernard a murit la Clairvaux, la 20 august 1153. El devenise - cum o spunea el însusi - “himera” Europei, deoarece, desi profesa cu convingere “fuga de lume”, fusese constrâns sa se intereseze de politica si sa calatoreasca permanent. Carisma sa, care a atras autentice multimi de calugari si calugarite, nu putea sa ramâna doar un patrimoniu al manastirilor. Si scrierile sale continua si astazi sa mentina vie influenta sa în lume.
A fost proclamat sfânt, în 1174, si învatator al Bisericii, în 1830. Dante, în cântul al XXI-lea din Paradis, în timp ce este introdus de el în prezenta Mariei, îi pune pe buze aceste cuvinte:

“Regina cerului,
ocean înflacarat de iubire,
ne va da orice har,
pentru aceea, eu, Bernard,
sunt slujitorul ei fidel”.