PREZENTARE


Sfinții “imposibilului” sunt aceia cărora tradiția populară s-a obișnuit să li se adreseze în momentele cele mai dificile ale vieții fiecăruia.
Printre ei, se remarcă mai ales: sfânta Rita de Cascia și sfântul Anton de Padova. Amândoi au devenit, în timp, punctele de referință pentru o devoțiune care, conform evangheliei, a învățat ”să bată”, având siguranța că ”i se va deschide” (cf. Mt 7,7). Dar sfinții cauzelor imposibile, în istoria creștină, sunt mulți: de la sfântul Iosif la sfânta Ana; de la sfânta Clara la diferiți sfinți medici, atenți la nevoile trupești.
Un loc foarte important este apoi (în mod inevitabil) ocupat de Fecioara Maria, în special prin devoțiunea Medaliei Miraculoase.
A se ruga pentru cauzele disperate este tipic pentru rugăciunea creștină: un Dumnezeu atent față de om este de fapt centrul, iar sfinții sunt doar aceia care participă la această credință într-un Dumnezeu salvator și arată calea speranței.
Importanța acestui fel de rugăciuni a fost subliniată și de un document al Magisterului, cu titlul Instrucțiune cu privire la rugăciunile pentru a obține de la Dumnezeu vindecarea, text redactat de Congregația pentru învățătura credinței care, însă, conclude printr-o invitație la prudență și la amintirea că orice har vine de la Dumnezeu: ”Nici rugăciunile cele mai intense, într-adevăr, nu obțin vindecarea tuturor bolilor”. Astfel sfântul Paul trebuie să învețe de la Domnul că “îți este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune ” (2 Cor 12,9), și că suferințele ce trebuiesc suportate pot avea acel sens, și anume că ”eu împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său care este Biserica” (Col 1,24).